26/09/2025
Atunci când cortexul prefrontal ajunge la maturitate, devenim capabili să accesăm o abilitate esențială pentru viața noastră emoțională, autoreglarea. Emoțiile continuă să apară spontan, ele nu pot fi controlate la sursă, însă putem influența felul în care le primim, modul în care răspundem la ele și locul pe care îl ocupă în relațiile noastre.
Diferența dintre un copil și un adult se vede exact aici. Copilul nu are încă resursele neurobiologice și cognitive necesare pentru a-și regla singur trăirile. El are nevoie de un adult care să îl ajute să înțeleagă ce simte, să pună în cuvinte starea prin care trece și să îi arate prin prezență că emoția poate fi dusă. Adultul devine oglinda și sprijinul copilului, la fel cm cortexul matur devine mai târziu sprijin pentru propria noastră autoreglare.
Un copil care întâlnește frustrare, teamă sau furie trăiește intensitatea emoției cu tot corpul, fără a-i putea da un sens. De aceea apar plânsul greu de oprit sau izbucnirile bruște. În acele momente, adultul din jur are rolul de a-l însoți, de a-i transmite calm și coerență, de a-l ține în siguranță până când emoția se liniștește. Din repetarea acestor experiențe se naște treptat capacitatea copilului de a-și regla singur emoțiile atunci când va fi pregătit.
Pentru un adult, autoreglarea înseamnă să poată simți furia fără a o transforma în agresivitate, să poată trăi frica fără a se bloca și să recunoască tristețea fără a se lăsa copleșit de ea. Nu este nevoie să eliminăm emoția, putem alege un răspuns care rămâne în acord cu valorile noastre și cu grija pentru relațiile importante.
În viața de zi cu zi, aceste mecanisme se traduc în capacitatea de a recunoaște că furia are un rost, de a respira înainte de a răspunde sau de a observa teama și de a rămâne în contact cu ea până când găsim o direcție de acțiune potrivită. Adultul care a dezvoltat această abilitate își numește emoțiile cu claritate, poate vorbi despre ele și reușește să adopte comportamente care protejează relațiile, păstrându-și în același timp autenticitatea.
În conflictele dintre adulți, autoreglarea devine vizibilă atunci când, deși emoțiile sunt intense și vocea se ridică, există și posibilitatea de a respira, de a face un pas înapoi și de a lăsa discuția pentru un moment mai potrivit. Această alegere arată că emoțiile au fost conținute și exprimate într-un fel care menține deschisă poarta spre reconectare.
Pe termen lung, autoreglarea clădește încredere. O persoană care știe să își regleze răspunsurile nu rănește prin impulsuri și nu transformă emoțiile în arme. Prezența ei oferă siguranță celor din jur, iar relațiile devin mai stabile, pentru că intensitatea emoțiilor nu mai duce la rupturi definitive.
Copiii care cresc alături de adulți capabili să se autoregleze primesc un model de echilibru emoțional. Ei învață că furia și frica pot fi exprimate, că aceste trăiri nu amenință relația și nu trebuie negate. În felul acesta, autoreglarea devine o moștenire transmisă mai departe care protejează generațiile viitoare de repetiția ciclurilor de agresivitate sau de evitare.
De aceea nu suntem datori nouă cu autoreglare emoțională, le suntem datori copiilor noștri și relațiilor noastre. Pe lângă faptul că e un dar, e și o responsabilitate individuală și socială să ne înțelegem emoțiile și să devenim adulți echilibrați, siguri și ocrotitori.
