Psihoterapeut Alina Tiţu

06/11/2025

Neuroscientists are uncovering a powerful truth about how the brain ages: it’s not time that slows it down, it’s repetition. The more predictable daily life becomes, the faster neural activity declines, as the brain stops forming new connections and settles into familiar loops. In short, comfort zones quietly age the mind.

The brain thrives on novelty. Every time it encounters something new, a new place, sound, skill, or challenge, it triggers neuroplasticity, the process through which neurons grow new connections and strengthen existing ones. This constant adaptation keeps the brain sharp, curious, and young. But when routines take over, those same pathways become rigid, and creativity, memory, and problem-solving begin to fade.

Research using brain imaging shows that people who consistently learn new skills, travel, or engage in mentally demanding activities maintain higher gray matter volume and stronger neural connectivity, even as they age. On the other hand, repetitive lifestyles show measurable decreases in brain metabolism and flexibility, early signs of cognitive aging.

Breaking monotony doesn’t require major life changes. Learning a language, taking a different route to work, trying a new hobby, or simply engaging in meaningful conversation can spark neural growth. Each new experience acts like a workout for the mind, reigniting curiosity and keeping neurons active.

Time doesn’t age the brain; repetition does. The secret to staying mentally young lies in surprise, challenge, and learning. Every new experience gives the mind another reason to stay awake.

26/10/2025

22/10/2025

🚨Scientists have confirmed that Schizophrenia’s “voices” are the brain mishearing its own thoughts.

In a breakthrough study, neuroscientists have confirmed a long-suspected theory about schizophrenia: the "voices" many patients hear aren't imaginary external threats, but the brain misinterpreting its own internal thoughts.

Using EEG to track brainwave activity, researchers at the University of New South Wales found that in people with schizophrenia who experience hallucinations, the brain's ability to distinguish self-generated speech from external sound breaks down. Normally, when we speak silently in our heads, the brain dampens activity in the auditory cortex to filter out the expected sound. But in these individuals, that dampening doesn’t occur. Instead, their auditory cortex activates—as if someone else is speaking.

The study involved 142 participants and revealed that when people with auditory hallucinations imagined saying a word while hearing it through headphones, their brains overreacted. This suggests a failure in the brain's prediction system, leading it to misclassify internal dialogue as external speech. This finding not only deepens our understanding of schizophrenia’s root causes but could also pave the way for early diagnostic tools that detect these neural misfires before full psychosis develops. Such early intervention could transform how clinicians approach and treat schizophrenia.

Source: "Corollary Discharge Dysfunction to Inner Speech and its Relationship to Auditory Verbal Hallucinations in Patients with Schizophrenia Spectrum Disorders." Schizophrenia Bulletin, 21 October 2025.

26/09/2025

Atunci când cortexul prefrontal ajunge la maturitate, devenim capabili să accesăm o abilitate esențială pentru viața noastră emoțională, autoreglarea. Emoțiile continuă să apară spontan, ele nu pot fi controlate la sursă, însă putem influența felul în care le primim, modul în care răspundem la ele și locul pe care îl ocupă în relațiile noastre.

Diferența dintre un copil și un adult se vede exact aici. Copilul nu are încă resursele neurobiologice și cognitive necesare pentru a-și regla singur trăirile. El are nevoie de un adult care să îl ajute să înțeleagă ce simte, să pună în cuvinte starea prin care trece și să îi arate prin prezență că emoția poate fi dusă. Adultul devine oglinda și sprijinul copilului, la fel cm cortexul matur devine mai târziu sprijin pentru propria noastră autoreglare.

Un copil care întâlnește frustrare, teamă sau furie trăiește intensitatea emoției cu tot corpul, fără a-i putea da un sens. De aceea apar plânsul greu de oprit sau izbucnirile bruște. În acele momente, adultul din jur are rolul de a-l însoți, de a-i transmite calm și coerență, de a-l ține în siguranță până când emoția se liniștește. Din repetarea acestor experiențe se naște treptat capacitatea copilului de a-și regla singur emoțiile atunci când va fi pregătit.

Pentru un adult, autoreglarea înseamnă să poată simți furia fără a o transforma în agresivitate, să poată trăi frica fără a se bloca și să recunoască tristețea fără a se lăsa copleșit de ea. Nu este nevoie să eliminăm emoția, putem alege un răspuns care rămâne în acord cu valorile noastre și cu grija pentru relațiile importante.

În viața de zi cu zi, aceste mecanisme se traduc în capacitatea de a recunoaște că furia are un rost, de a respira înainte de a răspunde sau de a observa teama și de a rămâne în contact cu ea până când găsim o direcție de acțiune potrivită. Adultul care a dezvoltat această abilitate își numește emoțiile cu claritate, poate vorbi despre ele și reușește să adopte comportamente care protejează relațiile, păstrându-și în același timp autenticitatea.

În conflictele dintre adulți, autoreglarea devine vizibilă atunci când, deși emoțiile sunt intense și vocea se ridică, există și posibilitatea de a respira, de a face un pas înapoi și de a lăsa discuția pentru un moment mai potrivit. Această alegere arată că emoțiile au fost conținute și exprimate într-un fel care menține deschisă poarta spre reconectare.

Pe termen lung, autoreglarea clădește încredere. O persoană care știe să își regleze răspunsurile nu rănește prin impulsuri și nu transformă emoțiile în arme. Prezența ei oferă siguranță celor din jur, iar relațiile devin mai stabile, pentru că intensitatea emoțiilor nu mai duce la rupturi definitive.

Copiii care cresc alături de adulți capabili să se autoregleze primesc un model de echilibru emoțional. Ei învață că furia și frica pot fi exprimate, că aceste trăiri nu amenință relația și nu trebuie negate. În felul acesta, autoreglarea devine o moștenire transmisă mai departe care protejează generațiile viitoare de repetiția ciclurilor de agresivitate sau de evitare.

De aceea nu suntem datori nouă cu autoreglare emoțională, le suntem datori copiilor noștri și relațiilor noastre. Pe lângă faptul că e un dar, e și o responsabilitate individuală și socială să ne înțelegem emoțiile și să devenim adulți echilibrați, siguri și ocrotitori.

23/08/2025

CUM AJUTĂ TERAPIA ÎN TIMP
Semnele evoluției prin terapie

Dacă ești într-un proces terapeutic, îți poți da seama cât de mult te ajută, după aceste semne/schimbări trăite în timp:

✓ Tolerezi mai bine situații dificile, care înainte te consumau enorm sau chiar te dărâmau;
✓ Simți mai des bucurie;
✓ Te simți mai bine cu tine, mai împăcat, mai liber;
✓ Te cunoști mai bine și știi mai bine ce vrei;
✓ Ți-a crescut stima de sine, ai încredere în tine și în capacitățile tale;
✓ Știi să pui limite în relațiile cu ceilalți, încât să nu trăiești abuzuri de tot felul;
✓ Ai câteva relații, poate puține, dar în care te simți în siguranță, acceptat(ă) și apreciat(ă), simți că poți oferi din tine și primi la rândul tău;
✓ Îi accepți pe ceilalți așa cm sunt, nu vrei să îi mai schimbi conform gândirii și principiilor tale;
✓ Accepți imperfecțiunile: vieții, realității, familiei, celorlalți, ale tale, ale situațiilor etc
✓ Poți comunica asertiv ceea ce gândești și simți, fără să ataci sau să resimți un atac; relaționezi mai bine cu ceilalți;
✓ Ești conectat(ă) la emoțiile tale, nu fugi de suferințe și frici, ci încerci să te înțelegi și să le trăiești, fără să te mai distrugă;
✓ A scăzut anxietatea resimțită;
✓ Poți simți vinovăție și rușine, fără să te dărâme;
✓ A scăzut sentimentul de putere absolută, în care nimeni și nimic nu te afectează, în care negi că ai avea vreo nevoie, pentru că ești capabil, chiar omnipotent;
✓ Te poți vulnerabiliza în fața cuiva de încredere, îți recunoști nevoile și le poți exprima;
✓ Nu mai somatizezi ca înainte;
✓ Nu mai proiectezi pe alții neîmplinirile tale;
✓ Poți trăi dolii de despărțire, poți accepta realitatea așa cm e ea;
✓ Ești recunoscător/recunoscătoare pentru cine ești, cine ai devenit, te iubești și accepți așa cm ești, ești blând cu tine când simți că eșuezi într-un anume aspect;
✓ Ești mai optimist(ă), mai curios/curioasă, mai curajos/curajoasă;
✓ Poți să te bucuri când primești ceva (cadouri din suflet, atenție, complimente, timp, gesturi de iubire etc), în loc să simți vinovăție, rușine sau nepotrivire;
✓ Îți ești alături sau cauți sprijin atunci când îți e mai greu și realizezi că e normal să mai cazi, nemaicondamnându-te pentru greșeli, neputințe, pierderi sau regresii (știi și simți că e uman să mai cazi și ai răbdare când se întâmplă asta).

🥹Schimbările și binele nu vin niciodată ușor, mai ales dacă ai trăit zeci de ani în niște tipare nocive, învățate din relaționările timpurii. Ele nu țin doar de a găsi un bun terapeut, ci țin mai ales de relația creată și de resursele/dorința pacientului de a fi bine. Uneori poate fi suficientă chiar o relație sănătoasă cu cineva matur, nu neapărat un terapeut (depinde de gravitatea simptomelor inițiale).

🥹Când ai crescut cu părinți iubitori, e ușor să fii încrezător în tine, în viață, dar când ai crescut într-un mediu dominat de neglijență și chiar de abuzuri, pentru a câștiga toate aspectele de mai sus poți duce o luptă pe viață și pe moarte, pentru că ai de renunțat la "tumori" maligne, prinse de organele tale sănătoase. Și pare imposibil să le operezi, fără a rupe și părți din tine...

🙏Când ai crescut cu figuri parentale înfricoșătoare, infantile, narcisiste, abuzive, prea îngăduitoare sau prea autoritare, prea intruzive sau absente nu e ușor să te construiești pozitiv, să-ți găsești liniștea și sinele autentic. Dar cu răbdare și sprijin potrivit, se poate. Singur e aproape imposibil, e nevoie de o relaționare sănătoasă pentru a relaționa mai sanatos, chiar și cu noi înșine în primul rând.

De asemenea, fiecare parcurs este unic, diferit, cu urcușuri și coborâșuri, nu liniar. E normal să existe regresii ori perioade de stagnare.