Psihoatelier

01/06/2025

Am așa o bănuială că viața ar fi mult mai ușoară și mai plăcută dacă n-am mai încerca să-i colonizăm pe ceilalți cu noi înșine, într-o tentativă de a umple Universul de mini-me a căror treabă e să ne oglindească pe noi, să simtă ce simțim noi, să gândească ce gândim noi, să reacționeze cm am reacționa noi. E valabil și (sau mai ales) în educație, al cărei scop general pare să fie împuierea capului copiilor cu prostiile noastre, de parcă lumea pe care ne-o construim ar fi fără cusur și ar merita să fie perpetuată la nesfârșit, în loc să-i învățăm cm să se miște prin lume pe propriile lor picioare și cu propriile lor capete - cine știe, poate iese ceva mai bun din asta.

28/05/2025

Despre întrebări firești
Nu există întrebări tâmpite, se zice. Așa e; dacă ai o întrebare, mai bine o pui decât să n-o pui. Sunt situații în care încurajez orice fel de întrebări, pentru simplul motiv că oamenii trebuie luați fix de unde sunt, nu din altă parte. De pildă, când predau statistică și primesc întrebări din aritmetica de școală primară, nu mă supăr. De ce acolo e cu minus? Păi pentru că minus ori plus dă cu minus, deh. Am oarece înțelegere pentru oamenii cărora li s-a predat matematică cu asemenea talent pedagogic, încât n-au știut cm s-o uite mai repede când au scăpat din școală – dintre care unii dau la Psihologie așteptându-se la alde Gabor Maté și când colo dau peste regresia multiplă și analiza varianței. Asta e, le învățăm și pe ele, chiar dacă pornim de la „minus ori plus dă cu minus”.
Dar asta nu înseamnă că toate întrebările sunt utile. Există pe lume întrebări care te blochează și de care riști să te izbești cu capul la nesfârșit până ți se clatină creierii, pentru că întrebările alea nu sunt uși, ci ziduri. Nu duc nicăieri. Iar beleaua cea mare e atunci când astfel de întrebări par (sunt?) perfect firești, pentru că sunt înrădăcinate în modul în care privim, în mod normal, lumea. Cum schimb roata la mașină? Păi faci asta și aia, în această ordine. Cum asamblez dulapul ăsta de la Ikea? Poftim lista de instrucțiuni, dar nu uita să dai și un acatist înainte. Cum fac să nu mă mai adâncesc în gânduri negre? Cum îmi găsesc motivația să mă ridic de pe fund și să fac ce știu că mi-ar prinde bine să fac? Cum mă eliberez de anxietate? Îm... stai așa. Nu-s întrebări tâmpite, sunt întrebări firești. Dar cel mai adesea nu duc nicăieri. Dacă te pun să-ți pui un deget pe nas și tu o faci, știi să-mi explici cm ai făcut-o? „Cum?” poate să nu fie cea mai potrivită întrebare. Dacă nu-ți poți atinge nasul cu degetul, ceea ce sigur știi cm să faci, poate e mai bine să te întrebi ce te împiedică.
Ce te ține în vârtejul de gânduri care te chinuie absolut degeaba? Ce te împiedică să-ți accesezi motivația? Ce nu te lasă să ieși dintr-o relație toxică – sau dintr-un tipar care te duce de fiecare dată în relații toxice? Ai un pic de încredere în tine, cel mai probabil știi cm să trăiești. Deseori, nu acolo e buba. Deseori, știi deja cum. Deseori, e suficient să renunți la întrebările firești, dar irelevante și să pui întrebarea corectă; răspunsul știe el cm să vină, nici măcar nu e necesar să-ți mai bați tu capul cu el.
Firește, nu e cazul nici să absolutizăm; se întâmplă să nu știi, pur și simplu, cm să susții o relație sănătoasă pentru că nu ți-a arătat nimeni cm se face. Se poate rezolva și asta, cu accent pe arătat, nu pe explicat. Nu e cazul nici să aruncăm la gunoi lucrurile simple pe care le poți face când constați că ți-a intrat mintea pe niște șleauri unde n-ai niciun chef să te afli și de pe care ți-e greu să ieși. Câteodată, „cum?” e o întrebare pertinentă. E cazul, în schimb, să punem oarece limite culturii „how to” în psihologie. Mintea omenească nu-i un dulap care se cere asamblat. Și nu mă întrebați ce e mintea omenească, ne tot batem capul cu întrebarea asta de niște mii de ani fără vreun răspuns tranșant; cine știe, poate asta e singura întrebare tâmpită de pe lume.

Send a message to learn more

25/04/2025

Bună dimineața. Cum stai cu sinele? Îți dă de lucru, te trage de urechi, îți scoate limba, se ascunde te miri pe unde, poate chiar îți pune bețe în roate și pastă de dinți pe clanțe? Poate e morocănos sau se ceartă cu sinele altora? Poate se poartă frumos, dar i-ar trebui un pic de atenție? Dacă da, n-ar strica să stai de vorbă cu un psiholog. Pe psiholog îl cheamă Victor Ghiga, răspunde la mesaje pe Psihoatelier (poate nu imediat dacă e într-o ședință, dar sigur răspunde), e clinician dar promite să nu te alerge cu teste și diagnostice, e format în analiză tranzacțională (aia care are grijă ca părintele, adultul și copilul interior să-și vadă fiecare de treaba lui și să nu se calce reciproc pe bombeuri, ba chiar să se sprijine și să tragă cu toții în aceeași direcție) și nu se jenează să scoată din sertar nici psihologia cognitiv-comportamentală (aia manualizată și plicticoasă, dar utilă) atunci când e cazul. Ședințele au loc online. Dacă sună bine, dă-mi de știre și ne organizăm.

09/06/2024