26/02/2026
Joi.🩶❤️
Ziarul Ploiestii.🎩
O cafea bună, un loc liniștit, oameni calzi și sinceri împrejurăr...și răbdare multă, pentru o pagină de ziar și pentru noi înșine.
Nimic mai mult...dar totul se poate schimba.
În mai bine.
Spor la citit și sper să fie cu folos!
Pentru mine a fost un fel de terapie să-l scriu.
Poate își face efectul și în afara sufletului meu.
Articol 26 Februarie 2026
⚜️
„Nu am TIMP!”...
Dar...TIMPUL te are pe tine?
⚜️
Este primul și singurul articol din luna aceasta a iubirii sau a lui Făurar.
De ce?
Poate a fost prea mare aglomerația de emoții și somatizari ale corpului, frustrare și iubire, întrebări și răspunsuri mute, evenimente și plecări neașteptate, reconfigurări de traseu, trăiri și conștientizări, într-o lună mult prea scurtă.
Am spus mereu că este foarte important să apăsăm acel buton de pauză, înainte de a ne speria mesajul de RO ALERT al propriului corp și mai ales a mintii și sufletului.
Februarie ne salută din mers, după un slalom nebun prin olimpiada de iarnă (și nu mă refer doar la cea din Italia, că vorba aia, am avut-o și noi pe a noastră, cea a nămeților) și inflația de iubire, cu sărbători importate sau autohtone, explozie de inimioare mai roșii decât sângele din vene, cadouri, declarații și relații care mai de care mai ”perfecte” și ”instagramabile”...la prima vedere.
Părerea mea despre luna ”iubirii”, care ce să vezi, e și cea mai scurtă din an, este una foarte personală și irelevantă acum.
Pentru mine luna asta a fost și despre alte lucruri, evenimente și oameni, care m-au făcut să mă gândesc foarte profund la cm se simte …GOLUL, DOLIUL, LIPSA, SINGURĂTATEA…în luna asta atât de comercială pe alocuri...mai ales la jumătatea ei.
Fie că este vorba de oameni care și-au îngropat soțul sau iubitul, mai demult sau mai curând, oameni care au divorțat sau au trecut printr-o despărțire dureroasă, oameni in relații toxice sau inerte, une s-au pierdut pe ei insisi, persoane care sunt singure sau …libere, iubirea nu mai este la fel că înainte, pentru că nimeni și nimic nu mai este la fel ...ca înainte.
Studiile din psihologie, spun că in momentul in care oamenii sunt confruntați cu ideea morții, a pierderii, a ireparabilului, devin cumva mai conștienți, mai atenți, mai prezenți, în relațiile care contează cu adevărat, prioritizand familia, partenerii, prietenii apropiați.
În fața limitării timpului, valorile se amplifică, acolo unde există bineînțeles, acolo unde nu sunt doar declarative, acolo au fost plantate de-a lungul vremii, cu răbdare și responsabilitate, cu scopul de a cultiva reziliență și adaptabilitatea în fața …lucrurilor ce nu mai pot fi schimbate sau rezolvate, când iubirea, nu învinge moartea…nici măcar monotonia sau abuzurile.
Nu mai contează validarea socială, contul din banca sau bani de sub saltea. Șifonierele pline cu rochii sau blănuri, cutiile cu bijuterii sau mașinile puternice.
Contează cine rămâne lângă tine… și pentru cine alegi să rămâi.
Abia atunci când știm sau simțim că totul se poate schimba, termina sau chiar s-a sfârșit ne reamintim să iubim cu adevărat.
Sau …nu.
Sau …nu încă.
Repetam lecția până o învățam.
Duminică dimineața, înainte să încep a scrie articolul, am aflat că încă o persoană cunoscută și dragă, a plecat dintre noi. De data asta un bărbat. Bunic, tată, soț, prieten, vecin, coleg.
Tot duminică, la o oră după veste, am început un program de specializare fix pe tema asta, unde am găsit un spațiu de învățare și claritate despre procesul pierderii și al doliului, cu repere teoretice și suport profesional pentru lucrul cu durerea emoțională.
Luni seara, după ce am venit de la priveghi, am terminat articolul.
Experienta in sine, mi-a confirmat si intarit, ceea ce aveam de gand sa scriu deja.
Concidenta? Nu. Nu cred în așa ceva. Cred în sincronicitate.
Subiectul articolului îl alesesem cu vreo două săptămâni înainte, după ce am participat în calitate de ”speaker” la un eveniment despre iubire, care teoretic trebuia să fie despre iubirea în cuplu, dar eu l-am deturnat conștient, spre mai multe tipuri de iubire.
În cabinet, atât în ședințele individuale, fie cu persoane văduve sau cărora le-a murit un părinte, fie în cadrul grupului de suport pentru doliu T.A.T.A., dar și în planul personal, am avut ocazia să văd toate formele pe care le ia iubirea, după ce TIMPUL s-a scurs…de tot…până la ultimul fir de nisip din clepsidră.
Cum simt oamenii iubirea …când o trăiesc doar din amintiri?
Uneori ca un urlet…MUT.
De-a lungul vieții, eu am experimentat două coșmaruri recurente :
1. Că strig/ urlu…dar nu am voce și nu mă aude nimeni, iar lacrimile curg șiroaie.
2. Că pierd un tren important.
Doar primul coșmar l-am trăit pe viu, în urmă cu 12 ani, după operația de extirpare a tiroidei, din cauza unei tumori benigne. Eram la terapie intensivă și aveam gâtul tăiat …la propriu.
M-am trezit, am încercat să strig o asistentă, am simțit neputință…și apoi am leșinat.
Doamne, și acum mă trec fiori reci, când îmi amintesc.
Din păcate, așa simt iubirea… deseori, oamenii care au pierdut pe cineva drag, care au trecut printr-un divorț urât sau care sunt singuri din diverse motive.
Ei strigă…urlă…dar fotografiile …nu au urechi.
V-ați gândit vreodată că o îmbrățișare ar putea să fie …ultima?!
Sau un „vorbim mâine” devine …un rămas-bun?!
Și totuși, cu ce ușurință trăim ca și cm am avea timp nelimitat, amânând vizite, lăsând cuvinte nespuse, păstrând orgolii pentru zile care credem că vor fi un mâine, poimâine, cândva, mai târziu…prea târziu.
Știți care este cel mai bun și sincer profesor al iubirii …de orice fel?
Conștientizarea morții.
Abia la lecția supremă, începem să trăim prezentul în loc să-l punem mereu pe pauză pentru planuri viitoare sau pentru lucruri sau oameni care doar ne consumă, nu ne și încarcă cu energie și/sau iubire.
Certificatul de naștere al fiecarui om, este un bilet doar dus, dar invers decât cele pe care le folosim la călătoriile obișnuite. Pe el scrie doar data venirii, nu și data plecării.
NU prea putem controla cât durează ”călătoria” noastră sau cm spunea Nicolae Iorga:
”În viață pierdem ani, iar de la moarte cerșim o clipă”.
Dar putem controla cât de sincer alegem să iubim în timpul pe care îl avem…cât îl avem.
Nu cred că iubirea devine mai puternică atunci când credem că este eternă și suficientă, ci atunci când înțelegem că... de fapt NU este …de ajuns.
Până la un anumit moment, luăm fiecare zi ca o normalitate, ca pe ceva ce ni se cuvine…nu ca pe un dar.
Când știi că timpul este limitat, nu mai iubești din confort, iubești cu teamă și recunoștință în același timp.
Poate că iți privești omul drag altfel, nu ca pe o certitudine, ci ca pe un miracol care seamănă cu o păpădie înflorită…din aia cu puf fragil si volatil.
E în regulă, putem vorbi și despre cadouri și gesturi romantice, tocmai ce ne-am bucurat…sau am supraviețuit lui Dragobete, Cupidonul românesc, dar pentru cei care au cunoscut pierderea, mai ales pe cea supremă, iubirea are altă greutate, altă culoare, un mov indigo, de la capătul curcubeului.
Într-o zi, poate fără avertisment, cineva va rosti despre noi: „A fost.”
”Să mori nu este nimic... înspăimântător este să nu trăiești”, spunea Victor Hugo.
Tocmai pentru că vă iubesc si pentru a ma revansa pentru absenta mai lunga, vă las cadou, un exercitiu de imaginatie:
Oare…ce am spune persoanei iubite dacă am ști că este ultima zi…din viață noastră …sau a lor?
Vă îmbrățișez cu sufletul,
Psih. Cristina-Irina Budurin
🌈
