25/09/2025
Joi.
Ziarul Ploiestii.🎩
Îmi doresc foarte mult ca articolul de astăzi să fie primit ca o îmbrățișare caldă, puternică și suficient de lungă, cât să aline măcar un pic, o durere aparent invizibilă, dar atât de răspândită.
Spor la 📰 și savurat cu o ☕️ fierbinte!
Merită să investiți 5 minute din viața voastră, care poate vor face mică schimbare între "nu m-am gândit că e chiar așa de rău" și "cum pot să te ajut să-ți fie și ție bine?"
🧡🍁
Articol 25 Septembrie 2025
🩶 UMBRELE care țin…umbrelele suferinței – "APARȚINĂTORII"☂️
”A venit, a venit toamna,
Acoperă-mi inima cu ceva.
Cu umbra unui copac sau mai bine,
Sau mai bine cu umbra ta.”
Ce frumos zicea Nichita Stănescu și ce frumos cântă Nicu Alifantis…nu-i așa?!
Dar…umbrele…pe ele cine le acoperă? Cine le alină durerea?
Cine sunt umbrele din cărțile încă nescrise…ale vieților noastre?
APARȚINĂTORII.
Acei oameni care rămân în picioare, când cei din jur cad.
Acei oameni care rămân, când toți ceilalți pleacă.
Acei oameni care însoțesc suferință celor dragi, îngrijindu-i până la epuizare.
Acei oameni care transformă iubirea în: nopți nedormite, pamperși de adulți schimbați sau mâncare dată cu lingurița, în drumuri la spitale, drumuri la centre de dezalcolizare sau dezintoxicare, și alte provocări fizice, psihologice, sociale și financiare.
Frecvent vorbim despre cei care se luptă cu o boala sau cu o dependență, dar despre cei care duc povara invizibilă a sprijinului necondiționat, când vorbim?
În spatele fiecărui om care luptă cu o boală cronică sau cu o dependență, nu sunt doar instituții, rețete, medicamente, programe de recuperare.
Mai sunt și acei oameni, care nu poartă halate, nu primesc premii, nu li se ridica statui, și cărora uneori nici "Mulțumesc!" nu li se spune atât de des pe cât ar merita, deși ei duc în spate destine triste, vieți dezorientate, suferințe și sisteme nefuncționale.
Ca psiholog, și nu numai, am ocazia să văd toate fețele suferinței, dar mai ales toți actorii din poveste, și pe cei din rolul principal, dar și pe cei din rolurile aparent secundare.
Ironia sorții este faptul că tocmai actorii secundari sunt cei care, cu un echilibru atât de fragil, cu o epuizare emoțională și uneori chiar fizică, stau în umbra durerii celor dragi, și de acolo, de după cortină, au grijă ca viața acestora să continue cât mai decent și cu cât mai multa iubire necondiționată.
Conform studiilor realizate de psihologii americani Steven H. Zarit și Richard Schulz, îngrijirea unui bolnav pe termen lung este una dintre cele mai grele poveri.
Riscul de depresie și de boli cardiace este dublu la aparținători, precum și izolarea socială, oboseala cronică și alte probleme de sănătate fizică și/sau psihică.
Rapoartele de evaluare psihologică ale celor care depun un dosar la Comisia de expertiză a persoanelor cu handicap Adulte, sunt de obicei încheiate cu următoarea frază:
"Se recomandă monitorizare și tratament de specialitate PERMANENT, supraveghere si ajutor din partea altei persoane, în ceea ce privește îngrijirea proprie și terapie suportivă pentru familie."
Partea cu terapia suportivă pentru familie, rămâne din păcate la nivel de recomandare.
Eu aș zice eu chiar...basm, și îmi asum.
În România, una din 10 persoane cu vârsta de muncă suferă de cel puțin o boală cronică, iar faptul că țara noastră are o populație în curs de îmbătrânire, nu mai este un secret demult, și bomboana de pe colivă este că 2% din populație a fost diagnosticată oficial cu Alzheimer, vreo 400 000 suferind în tăcere de această boală.
Nu cred în coincidențe, dar cred în sincronicități.
Mă obsedează subiectul acesta al aparținătorilor, de peste jumătate de an, dar acum i-a venit rândul, și surprinzător sau nu, am început să-l scriu pe 21 septembrie, de Ziua Internațională pentru Lupta împotriva maladiei Alzheimer, chiar dacă nu voi vorbi doar despre cei care îngrijesc persoane în vârstă ce se confruntă cu această boală.
Indiferent dacă este vorba de soție/soț, părinte sau copil, bunic/bunica sau altă rudă/prieten al unui bolnav sau persoană dependentă de alcool sau droguri, acesta joacă mai multe roluri, devenind nu doar aparținător, adica îngrijitor, ci și un fel de terapeut informal, uneori chiar "gardian" pentru a nu se răni sau a nu răni pe alții, trecând ușor ușor de la o relație afectivă la una de "asistență permanentă."
Care este impactul emoțional si psihologic asupra unei persoane care joacă acest rol, pentru care nu s-a înscris de bună voie la audiții?
Cu liniuță de la capăt, sunt destule și grele:
⚜️ Anxietate - îngrijorare permanentă și teamă că persoana dragă ar putea păți ceva mai rău sau chiar ar putea muri, dacă nu este în alertă și vigilență permanentă.
⚜️ Depresie secundară – tristețe, pierdere a speranței, epuizare, nervozitate, toate din cauza stării de suferință a bolnavului.
⚜️ Vinovăție - pentru momentele în care își permit să se gândească pentru câteva momente și la nevoile proprii, nu dorințe, și mai ales sentimentul de vinovăție că nu pot "salva" persoana dragă.
⚜️ Burnout – acea stare de epuizare profundă, fizică și emoțională în egală măsură, resimțită ca urmare a responsabilității de lângă durată față de o persoană bolnavă, cu dizabilități sau dependență.
⚜️ Emoții negative – furie reprimată, frustrare și neputință, rușine socială când e vorba de audiții.
Una dintre cele mai grele lupte ale unui aparținător, este să conștientizeze codependența și să pună limite sănătoase, pentru că între grijă, iubire și suprasolicitare, linia este ca o muchie de cuțit cu două tăișuri, și drumul până la echilibrul aproape utopic, ar trebui presărat cu: informații reale despre boală sau dependență, înțelegerea propriilor nevoi de spațiu și timp, sprijin psihologic, pauze, odihnă și din când în când lucruri care îi fac plăcere.
Cine sunt de fapt aparținătorii?
Sunt acei îngeri fără aripi, care îmbrățișează, așteaptă, înțeleg, dar și cei care obosesc, se frâng și tac, sub povara suferinței altora.
Știu, uneori cuvintele poate nu ajută cu mare lucru, dar dacă ar fi să spun ceva acestor oameni, ar fi doar atât și din suflet:
Vă văd.
Vă respect.
Vă onorez.
Vă înțeleg.
Și …nu.
Nu o sa vă spun că trebuie sa fiți puternici.
Puterea forțată ”iese prin piele” la un moment dat.
Trebuie doar să vreți să mai trăiți …și voi.
Nu doar sa existați.
De ce?
Pentru că am fost și încă sunt aici, profesional, dar și personal, în povești din cartea voastră.
Vă îmbrățișez cu sufletul,
Psih. Cristina - Irina Budurin
🌈
