21/11/2025
Copilul și sportul ar trebui să se întâlnească mai întâi în bucurie.
Nu în presiune și în niciun caz doar în alergătura oarbă după medalii și trofee.
Înainte de rezultate, ar trebui să stea pasiunea, iar antrenorul e musai sa o susțină prin tactica eficientă, nu distructivă.
Pasiunea aceea simplă care se creste în sala de antrenament: din felul în care sunt întâmpinați, din energia locului, din privirile care îi cearta cu sens nu cu răutate, din critici constructive, nu ironii, aluzii și marginalizare.
Nu așa îi faci mari pe ei, asa te faci tu mic, garantat!
Un copil învață enorm dintr-o ceartă cu sens. Dintr-un feedback dat cu grijă. Dintr-o direcție clară care îl încurajează să fie mai bun decât ieri, nu mai „puțin” decât ceilalți.
Apoi arăți cu degetul! Nu toate oile reacționează la fel la "bățul" ciobanului.
Și totuși… anii trec. Îi vedem cm se rostogolesc peste generații, dar parcă nu schimbăm nimic din mentalitatea asta veche:
„Nu-l laud, că i se urcă la cap.”
„Nu-l încurajez, că se culcă pe-o ureche.”
„Trebuie criticat, mult — prost — și fără rost, că așa devine om mare.”
Rezultate trainice nu se construiesc pe distrugerea stimei de sine. Daca asta e metoda ta, e musai sa te întrebi pe ce lipsuri emoționale ți-ai construit tu abordarea!
Copiii au nevoie sa își poarte și zâmbetul în sport, nu doar echipamentul, orgoliul și traumele tale!
In afara de rezultatele pe teren, au nevoie de rezultate și în afara lui, dar mai ales de echilibru in minte, trup și suflet.
Daca scuzele tale sunt în continuare, "așa am crescut și noi", sau "așa se face performanță", îti spun că performanța se poate face și altfel, iar viziunea ta e tare îngustă.
Atât de îngustă, încât nici copiii nu mai încap în ea și asta e tragedia. Știu!
Vrem rezultate ca afară, dar cu abordări ca la noi!
