22/11/2025
Despre părinții imaturi emoțional și urmările în viața de adult pentru copilul crescut de un astfel de părinte
E dificil să vorbești despre asta, fără să sune ca o acuzație, dar realitatea e că mulți dintre noi am crescut alături de părinți care, deși ne-au iubit cm au putut ei mai bine, nu aveau instrumentele emoționale necesare să ne susțină navigarea prin furtunile vieții.
Pentru un părinte imatur emoțional nevoile lui primează, în sensul în care copiii sunt extensii ale propriei persoane, nu ființe separate cu nevoi proprii. Își varsă anxietățile asupra copilului, se enervează când copilul se opune, se prăbușește când copilul e trist și dispare când copilul are mai multă nevoie de el. Nu face aceste lucruri din egoism deliberat, ci pentru că propriul său copil interior strigă după atenție, validare și control.
În volumul ‘’Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional”, Lindsay Gibson exprimă un adevăr dur despre imaturitatea emoțională a adultului devenit părinte :
" Părinții imaturi emoțional nu încearcă să înțeleagă experiențele emoționale ale altor oameni – inclusiv ale propriilor copii.”
Ce se întâmplă cu copilul care nu e văzut în suferința lui?
Poate recunoști situația : copilul spune “Mi-e frică!” și aude ‘’Încetează, nu ai de ce să te temi!” . Astfel copilul învață că emoțiile sale îl mint, iar cănd plânge și nu primește atenție învață că durerea sa e exagerată, falsă, iar el este nedemn de a primi atenție.
Despre asta John Bowlby spunea că acel copil care nu e văzut în suferința lui învață să nu se vadă și el pe sine și că de acolo începe tot.
Copilul devine părintele părintelui, termenul tehnic pentru asta este “parentificare”. La 8 ani își consolează părintele care se ceartă cu celălalt părinte, la 12 ani mediază conflictele dintre ei, la 14 ani are grijă singur de frații lui mai mici și ține familia unită.
Când nu știe ce variantă a părintelui tău va întălni cănd se întoarce de la școală – cel furios, cel deprimat, cel distrat sau cel implicat – devine detector de emoții, scanează permanent mediul, citește microsemnale și se pregătește pentru ce e mai rău.
Gabor Maté vorbește despre cm copilul învață că siguranța lui depinde de capacitatea de a anticipa și gestiona emoțiile adulților din jurul lui, nu propriile emoții.
Urmările în viața adultă trăite de un astfel de copil sunt devastatoare pentru echilibrul lui emoțional.
In relații , acesta intră fără să știe cine este, fără să își poată recunoaște nevoile, fără să înțeleagă ce bagaj emoțional poartă cu sine.
Nu poate numi propriile emoții, trăiește în autocritică severă și simte că toți ceilalți au ceva împotriva lui, nu poate oglindi emoțional alte persoane cu care intră în contact.
Caută continuu la ceilalți adulți din viața sa validare, suport și împlinirea nevoilor, pentru că nimeni nu l-a învățat cm să-și valideze singur suferința.
In terapia integrativă primul pas este întâlnirea acestor nevoi. Terapeutul nu se sperie de emoțiile tale, nu le judecă, nu dispare când devii vulnerabil, ești văzut și acceptat tocmai așa cm ești. Înveți să devii propriul tău suport emoțional, lași autocritica și validezi ceea ce simți. Ești ajutat să simți fără să te rușinezi, să spui Nu fără să te prăbușești de vină.
Brené Brown spune că a stabili granițe înseamnă să ai curajul de a te iubi pe tine, chiar dacă riști să îi dezamăgești pe alții.
Și cu toate că întelegerea și vindecarea nu vin repede, înveți să îți faci loc în propria viață, să nu îi mai acuzi pe ceilalți de suferințele tale și să nu te mai ascunzi de tine.
Și într-o zi , realizezi că tot ce ai adus negativ în viața altora au fost umbre ale suferinței în care te aflai, pentru că îți negai durerea și căutai schimbarea tuturor celor din afara ta. Acolo începe libertatea.
