22/01/2026
De ce vedem atât de multă reactivitate emoțională la adolescenți?
Părinții care au adolescenți cu care se ceartă zilnic vor răspunde că e din pricina telefoanelor, a prietenilor nepotriviți, a lipsei de somn etc.
Acestea, însă, nu sunt cauze, sunt rezultatul unor încercări de autoreglare folosite de copiii lor.
Reactivitatea emoțională a adolescenților e capacitatea lor de a răspunde intens și rapid la stimuli emoționali, e trecerea de la calm la furtună într-o secundă. Creierul lor trece printr-o reconstrucție masivă, sistemul limbic- centrul emoțiilor -e complet funcțional și chiar hipersensibil, în timp ce cortexul prefrontal- zona care reglează impulsurile și ia decizii raționale- e încă în proces de maturizare, până pe la 25-28 de ani. Rezultă un dezechilibru, amigdala reacționează exagerat la amenințările percepute, în timp ce mecanismele de control sunt subdezvoltate. Peste acestea, valul de hormoni amplifică tot, se simt cronic obosiți, iar asta reduce și mai mult capacitatea de autoreglare.
La adolescență se renegociază relația lor cu figurile de atașament, se transferă baza de siguranță de la părinți, la grupul de egali. Orice respingere socială activează sistemele de alarmă primitive și este percepută ca o amenințare pentru supraviețuire.
Din perspectiva psihoterapiei, reactivitatea emoțională nu e doar un fenomen intrapsihic, e fundamental interpersonală. Adolescentul se contruiește și se reconstruiește continuu în relație cu ceilalți, de aceea reacționează atât de intens când un prieten nu răspunde la mesaj. Acolo nu e doar dezamăgire, e o amenințare pentru coerența lui internă: dacă celălalt nu mă vrea, cine sunt eu?
Adolescenţii trăiesc într-o stare de hipervigilență și scanează constant mediul, preiau emoțiile celorlalți, dar au nevoie să fie văzuți nu doar observați, au nevoie să fie recunoscuți pentru complexitatea lor internă. Când părintele ratează aceste momente, adolescentul simte o ruptură profundă. El nu reacționează doar la prezentul dintre el și adult, ci și la straturile de relații internalizate, care se activează acum. Dacă vă simțiti "judecați" de copil, gândiți-vă că furia lui e răspunsul la anxietatea voastră , iar retragerea e oglinda invazivității pe care o manifestați.
Ce poate ajuta?
Ajută co-reglarea mai presus de orice, căci părinții sunt sistemul nervos extern al adolescentului. Chiar dacă el se preface că nu-i pasă, creierul lui caută constant reglare în prezența adulților apropiați. Nu încerca să-i rezolvi emoția, doar ramâi prezent în timp ce el o trăiește. Deci, când adolescentul tău urlă, sistemul tău nervos dictează ceea ce urmează: dacă răspunzi cu calm, îi oferi un model de reglare, dacă escaladezi conflictul îi confirmi că lumea chiar e e periculoasă.
Ajută să menții relația, cu toate furtunile prin care treceți. Adolescentul testează dacă relația rezistă la intensitatea lui emoțională. Și cu toate că nu face acest lucru conștient, dacă te retragi -din frică, frustrare, sau oboseală- îi confirmi teama că e prea mult și prea greu de înțeles.
Ajută validarea, dar cea oferită înainte de soluții. Deși tendința ta e să repari durerea, el caută să fie simțit, conținut. Înțelegerea oferită e mai puternică decât orice sfat, iar validarea nu înseamnă că ești de acord cu reacția lui, ci că recunoști realitatea experienței lor interne.
Ajută practicile concrete de conexiune, ajută să iți manifești părerea de rău când greșești, ajută meta-comunicarea, adică să vorbiți despre cm vorbiți. Dar, cred eu, cel mai mult ajută respectarea granițelor emoționale ale adolescentului, căci el nu îți va împărtăși tot. Insistența de a afla de la el tot ce i se întâmplă, va crește reactivitatea emoțională.
Ajută toleranța la disconfort și trăirea emoțiilor dificile în familie, ajută conștientizarea faptului că părinții poartă responsabilitatea reglării sistemului familial. Mult prea des părinții așteaptă de la adolescent maturitatea emoțională pe care ei înșiși nu o au.
Ajută limitele puse cu căldură, nu cu furie, care devin internalizate de adolescent ca auto-disciplină. "Te iubesc și totuși nu accept comportamentul ăsta." mi se pare că nu e permisivitate, ci reglare. Limitele puse reactiv de către părinte sunt doar muniție pentru următorul conflict.
Stephen Porges a spus că "siguranța este tratamentul" și cu toate că părinții nu pot preveni reactivitatea emoțională, pot oferi matricea relațională în care adolescentul învață că emoțiile intense nu distrug, că ambivalența lui poate fi tolerată și că relațiile rezistă dacă sunt văzute și tratate ca niște sisteme complexe în care fiecare poate fi el însuși. Acestea toate internalizate devin capacitatea lui de autoreglare pentru tot restul vieții.
