13/05/2025
Dorul nu e absență. E o prezență care doare. E dovada clară că o parte din suflet a fost cândva acolo, legată profund de cineva, de ceva, de un timp care nu se mai întoarce. În ziua Dorului, nu se cere explicație, doar adevăr. Și adevărul e simplu: se simte.
În Theta Healing, dorul apare adesea ca o poartă. Nu ca o rană de acoperit, ci ca o invitație. Când apare, nu e doar despre cine lipsește, ci și despre ce în interiorul ființei vrea să fie văzut. Dorul nu e o slăbiciune – e semnalul clar al unei iubiri care nu a murit, ci a rămas suspendată undeva între timp și spațiu.
În starea theta, dorul se revelează ca un fir subtil care leagă inimi, vremuri, posibilități neîmplinite. Uneori e dor de o mamă care n-a știut cm să iubească. Alteori e dorul de o versiune uitată a sinelui – copilul care visa fără frică, omul care încă mai spera. Se arată ca o energie, o vibrație care așteaptă recunoaștere.
Ziua Dorului nu cere vindecare forțată. Cere prezență. Să fii acolo cu tot ce e neliniștit, cu golurile, cu memoria, cu emoția nerostită. Pentru că, atunci când dorul e lăsat să fie, el deschide uși: către acceptare, către pace, către reîntoarcerea unei părți din suflet care s-a rătăcit în trecut.
Nu toți dorim la fel. Unii dor după oameni. Alții după tăceri. Alții după ceva ce n-au avut niciodată, dar știu că ar fi putut fi. Și totuși, dorul ne unește. Ne aduce înapoi în inimă. Ne amintește că suntem vii. Că am simțit. Că am pierdut. Că mai avem de iubit.
Și poate, exact în spațiul dintre „nu mai e” și „a fost”, începe vindecarea.
