10/09/2025
Pantofii făcuți la Zalău ajungeau în magazinele din Germania și Franța, dar românii nu știau că umblau în încălțăminte de export de lux.
În România comunistă se întâmpla ceva aproape incredibil în istoria industriei mondiale. În același timp când românii stăteau la cozi pentru produse de calitate îndoielnică, fabricile românești produceau pentru export bunuri de înaltă calitate care concurau cu succesul cu brandurile occidentale. Paradoxul era dureros de simplu: tot ce era bun pleca din țară.
Fabrica de pantofi Guban din Timișoara, înființată în 1937, era simbolul acestei realități absurde. Din cele 30.000 de perechi produse anual, majoritatea mergea către export. Pantofii Guban pentru străinătate se făceau din piele de calitate superioară, cu finisaje impecabile și tehnologii avansate. Pentru piața românească, aceeași fabrică folosea materiale de calitate inferioară și procese simplificate.
Diferența era vizibilă și dureroasă. O pereche de pantofi Guban pentru export costa fabrica echivalentul a 500-600 lei, dar se vindea în Germania cu 900 de mărci. Aceeași pereche, în versiunea pentru români, costa să producă 200 lei și se vindea cu 300-900 lei - aproape cât un salariu întreg. Românii dădeau mai mult pe un produs inferior decât cât plăteau germanii pentru calitatea superioară.
În anii '80, industria textilă românească era a doua din blocul estic după Rusia și angaja peste 800.000 de oameni. Fabrici precum Apaca din București cu 20.000 de muncitori, Confecția din Tulcea sau Braiconf din Brăila produceau milioane de articole anual. Dar această capacitate uriașă avea două fețe complet diferite.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ironia cruntă: să fii mândru că fabrica din orașul tău exportă în toată lumea, dar să nu ai acces la produsele de calitate pe care le fabrică.
Pentru export, Confecția din Tulcea producea cămăși pentru Guy Laroche, Pierre Cardin și Gianfranco Ferré. Materialele erau țesături fine italiene și franceze, cusătura era perfectă, finisajele impecabile. Pentru piața românească, aceeași fabrică folosea materiale de calitate inferioară, țesături cu defecte multiple pe metru pătrat și procese de fabricație simplificate.
Fabrica de covoare din Cisnădie, cu o tradiție de peste 100 de ani, concura cu cei mai mari producători de covoare din lume. Covoarele de export aveau lână de calitate superioară, vopsele rezistente și modele sofisticate create de designeri specializați. Pentru românii, se produceau covoare cu lână de calitate inferioară și modele simplificate.
Sistemul era atât de organizat încât existau două linii de producție paralele în aceeași fabrică. Pe o linie se producea pentru export cu atenție extremă la detalii, materiale premium și control de calitate riguros. Pe cealaltă linie se producea pentru piața internă cu principiul tragic "merge și așa".
La Uzina Textilă Arad, pentru export se foloseau fibre de bumbac egipțean și procese de vopsire cu tehnologie germană. Pentru România se foloseau fibre locale de calitate inferioară și vopsele care se decolorau rapid. La Braiconf, cămășile pentru export aveau nasturi din sidef natural și cusături cu fir german. Pentru piața românească, nasturile erau din plastic ieftin și firul se rupea ușor.
În 1989, 84% din producția industriei ușoare era exportată, iar valoarea exporturilor ajungea la 5,3 miliarde euro. În timp ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau exportate, pe piața internă ajungeau de cele mai multe ori mărfurile refuzate la export.
Te-ai întrebat vreodată cm era să lucrezi într-o fabrică și să știi că produci în fiecare zi două categorii de produse - unele excelente pentru străini, altele mediocre pentru compatrioți? Pentru că în anii '80, în toate fabricile româești, această diviziune dureroasă era o realitate zilnică.
Exporturile românești de textile, confecții și încălțăminte ajungeau în Germania, Italia, Franța, Belgia și chiar în SUA. Produsele românești erau apreciate pentru calitatea execuției, respectarea termenelor și prețurile competitive. Multe branduri occidentale comandau producția în România pentru a profita de expertiza muncitorilor români.
Fabrica de perdele "Siretul" din Pașcani producea în anii '80 cinci milioane metri liniari pe lună. Perdelele pentru export aveau materiale de calitate superioară, modele exclusive și finisaje perfect executate. Pentru românii, aceleași perdele se făceau cu materiale de calitate inferioară și modele simpliste. Cine avea la geam o perdea "Siretul" de calitate export era considerat extrem de norocos.
Pantofii sport "Pionierul" se fabricau în colaborare cu Adidas pentru export, cu tehnologie și materiale germane. Pentru piața românească, același model avea materiale locale de calitate inferioară și tehnologii simplificate. Diferența era atât de mare încât părea vorba despre două produse complet diferite.
Industria românească de armament producea echipamente sofisticate pentru export - tancuri, rachete, avioane de luptă care concurau cu producția occidentală. În același timp, echipamentul pentru armata română era de calitate mult inferioară, fabricat cu materiale și tehnologii mai simple.
Astăzi, când România exportă produse de înaltă calitate în toată lumea și românii au acces la aceleași bunuri ca și străinii, este greu să ne imaginăm că odinioară țara noastră avea două industrii paralele - una de lux pentru export și una de calitate inferioară pentru populație. Iar românii nu știau că în magazinele din vest se vindeau produse "made in Romania" superioare celor din magazinele românești.
