14/07/2025
✒️❌”BEACH, PLEASE!”- Când scena devine o rușine!
Nu sunt de modă veche, nu port în buzunar vreo lecție de morală stricată de timp și nu mi-e rușine să recunosc că iubesc viața, energia, libertatea și bucuria tinerilor. Însă atunci când ceea ce numim astăzi „distracție” devine o paradă a vulgarității, când muzica e înlocuită cu zgomot și cuvintele cu înjurături, nu mai pot tăcea. Pentru că nu e vorba despre generații, ci despre ceea ce li se oferă ca reper, ca lumină, ca direcție.
Am privit îndelung ce s-a întâmplat la „Beach, Please!”. Am ascultat, am analizat, am digerat cu greu ceea ce nu ar fi trebuit niciodată servit pe o scenă. Și nu, nu e despre gusturi muzicale. E despre demnitate, despre limita dintre expresie artistică și decădere socială. E despre cm o generație întreagă este învățată să confunde rușinea cu aplauzele și jegul lingvistic cu autenticitatea.
Pe scenă s-au urcat tineri care n-au nimic de spus, dar spun totul, într-un ocean de trivialități care nu doar că nu sunt amendate, ci sunt ovaționate. Se înjură ca la colțul străzii, se strigă versuri în care femeile sunt reduse la trofee de o noapte, iar băieții, la niște fiare cu bani, droguri și instincte brute. Se urlă „f..k” și „p…” cu o relaxare care nu mai ține de libertate, ci de îmbolnăvire colectivă.
Tinerii aceștia, care caută apartenență, identitate, scop, primesc în schimb o lecție de cm să fii gol și să fii aplaudat pentru asta. Se îmbracă ca să fie văzuți, nu respectați, se expun ca să fie validați, nu înțeleși, și ajung să creadă că valoarea stă în câtă piele arăți, în câte sticle goale la story, în câte urlete ai ridicat din public.
Și dacă te întrebi unde sunt reperele lor, uită-te pe scenă. Acolo unde nu mai contează vocea, ci atitudinea de cartier. Nu mai contează versul, ci șocul. Nu mai contează ideea, ci zgomotul. Totul e un spectacol al unei societăți infectate de grotesc, o lecție de cm poți ajunge viral, dar rămâne gol. Nimeni nu vorbește despre iubire, despre suflet, despre gând, despre efort, despre sens. Toți vor să șocheze, să urle, să scuipe în loc să cânte. Și culmea, primesc scene, lumini, bugete și public.
Unde e componenta educativă? Unde e măcar o campanie de prevenție? Unde e vreun colț de conștiință care să le spună tinerilor că libertatea fără limite devine haos, și că haosul fără conținut nu e artă, e prăbușire?
E șocant cât de tăcută e societatea. Cât de complice devine lipsa de reacție. Cât de normalizată e mizeria, cât de rapid se bagatelizează rușinea. Iar organizatorii? Nu își asumă nimic. Nu oferă niciun cadru alternativ, nicio zonă de exprimare artistică autentică, niciun spațiu în care acești tineri să își pună întrebări reale. Doar băutură, beat, influenceri, piele, efecte de lumini….și gol.
Și apoi ne întrebăm de ce o generație întreagă nu mai are repere. Pentru că ceea ce li se oferă drept „festival” e o lecție de autodistrugere cu bilete la promoție.
Dar nu despre muzică e vorba. Muzica e sublimă. Muzica e limbajul sufletului, e rugăciune, e durere transformată în lumină. Ceea ce se întâmplă acolo nu e muzică, e deturnare. E simulacru. E tr****ti artistic cu mască de libertate.
Și poate cel mai grav dintre toate este faptul că organizatorii sunt perfect conștienți de acest tablou și îl exploatează fără rușine, mărșăluind pe ideea că părinții nu se mai implică, că au renunțat la luptă, că le este teamă să spună „nu” copiilor lor sau, mai rău, că participă pasiv la această rătăcire colectivă. Mulți părinți greșesc fără să-și dea seama. Nu pentru că nu-și iubesc copiii, ci pentru că, de teamă să nu pară învechiți sau rigizi, nu mai pun limite clare, evitând confruntările care uneori sunt necesare. Confundă libertatea cu lipsa de reper, iar în acest gol de autoritate caldă, copilul ajunge să-și ia modelele de pe TikTok, de pe Instagram, de la cei care strigă mai tare, nu de la cei care contează cu adevărat.
Nu mai cultivă gustul artistic, nici discernământul, nici gândirea critică, pentru că „nu mai au timp”, „n-are rost” sau „oricum nu mă ascultă” – fraze care ascund o oboseală, dar și o resemnare dureroasă. Ajung chiar să le cumpere bilete la astfel de festivaluri, doar ca să nu-i simtă marginalizați, să nu se simtă excluși, să nu fie „altfel” decât grupul. „Lasă, că doar o dată-i tânăr” …și așa începe tăcerea.
Iar tăcerea e periculoasă. Pentru că devine, cu timpul, aprobare. Tac, nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că și-au pierdut curajul de a vorbi. Nu doar cu copiii, ci și între ei.
Au văzut că nimeni nu cere limite, că nu există reacții ferme, că toleranța a fost confundată cu capitularea, și au profitat. Au construit un eveniment care nu educă, nu cultivă, nu înalță, ci consumă ,fără milă ,entuziasmul, visul și sufletul acestor tineri.
Copiii nu au cm să înțeleagă ce e bine și ce nu, dacă adulții care îi iubesc tac. Nu au cm să discearnă între valoare și gunoi, dacă nimeni nu le oferă altceva. Și nu au cm să simtă rușine, dacă rușinea a fost ștearsă complet din codul moral colectiv. Părinții trebuie să fie acolo…nu doar fizic, ci afectiv, valoric, educativ. Să-i învețe pe copii că poți fi liber, fără să fii vulgar și că poți fi cool, fără să fii gol, că poți fi aplaudat pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce arăți sau urli.
Poate că nu putem schimba dintr-odată totul, dar putem, fiecare, să spunem că asta nu ne mai reprezintă. Putem crea spații curate, evenimente cu suflet, întâlniri care construiesc, nu doar consumă. Putem aduce în lumină artiști care au ceva de spus, care vorbesc despre viață, nu despre golul din ea. Putem învăța din nou să ne rușinăm când e cazul și să aplaudăm ce e frumos, nu doar ce e strident.
Pentru că dacă nu o facem noi, o vor face alții, dar cu alte scopuri. Și atunci, nu vom mai vorbi despre generații pierdute, ci despre un popor care și-a pierdut simțul măsurii, iar odată cu el, și viitorul.
Mi-ar fi rușine să fiu în public la acest festival. Pentru că „Beach, Please!” nu mai e un spectacol. E o rușine.
