06/08/2025
CE ESTE SENSUL ÎN VIAȚĂ – Perspectiva mea
Se vorbește foarte mult despre găsirea scopului sau a chemării cuiva, despre a-ți găsi fericirea mai exact, despre sensul în viață. De când am citit „Sensuri ale vieții” de Roy F. Baumeister, am început să mă gândesc la propriul meu sens în viață. De câte ori mi l-am schimbat? Ce se va întâmpla atunci când va trebui din nou să-l reconfigurez?
Faptul că se discută tot mai mult despre sensul vieții este, pe de o parte, un semn bun pentru că ne preocupă tot mai mult cine suntem și încotro ne îndreptăm dar și un indiciu că tot mai mulți oameni simt lipsa acestui sens. În trecut, religia și meseria ofereau repere clare. Oamenii aveau puțin timp pentru reflecții existențiale. Astăzi, trăim unele dintre cele mai bune vremuri din istorie: durata de viață a crescut, serviciile de sănătate s-au îmbunătățit, putem călători oriunde. Dar acest confort a mutat atenția către interior, către nevoia de semnificație personală, în timp ce alte surse externe de stabilitate s-au diminuat.
Am observat asta în perioada în care lucram într-o corporație. Contractele de muncă erau pe perioadă determinată, iar incertitudinea îmi alimenta constant întrebarea: „Este acesta sensul meu în viață?”. Promovarea părea să fie răspunsul, dar odată atinsă, am simțit că adevăratul meu sens era altul acela de a deveni psiholog. Mă pregăteam pentru asta fără să-mi dau seama: citeam, învățam, exploram. Sensul nu era un trofeu de atins, ci un drum în sine.
Cred că suntem construiți pentru a da sens lucrurilor. Încă din copilărie, învățăm să interpretăm lumea, să o înțelegem și să-i atribuim semnificații. De aici au luat naștere și religiile: din nevoia profundă de a ști de ce suntem aici. Cândva, societatea decidea pentru individ care e scopul lui în viață. Astăzi, tehnologia și autonomia ne permit să alegem singuri. Dar libertatea aceasta vine cu presiunea responsabilității.
Am înțeles, în timp, că sensul vieții se schimbă. Până la 40–50 de ani, mulți se concentrează pe carieră, pe stabilitate financiară. Apoi apare o criză de sens: „Este acesta tot?” Și, uneori, sensul se mută către familie, către valori profunde. La bătrânețe, sensul se leagă de acceptarea propriei vieți și a morții. Cei care au trăit conform unor convingeri solide, religioase sau morale, pot găsi mai ușor pacea în fața sfârșitului.
Pentru mine, sensul nu este un premiu pe care îl câștigi. Este ceea ce construiești zi de zi. În prezent, lucrez ca psiholog. Citesc in fiecare zi, sunt in supervizare în psihoterapie sistemică. Aleg în mod activ să continui această cale. Și nu e întotdeauna clar. Multe lucruri mărunte precum gândul la o cină sănătoasă, o decizie luată din grijă față de mine sau ceilalți contribuie la construirea acestui sens. Dacă aceste lucruri sunt congruente cu valorile mele, sensul devine mai clar, mai ancorat.
Uneori, evenimentele traumatice ne forțează să regândim totul. Când eram mic mama a făcut o alegere: s-a despărțit de tatăl meu și a plecat în străinătate ca să ne întrețină. A fost o perioadă grea, dar revelatoare. Uneori, momentele grele devin oportunități. Nu toate durerile ne distrug. Unele ne deschid ochii.
Reflecția este esențială. Când trecem printr-o perioadă dificilă, terapia poate deveni un spațiu sigur pentru a analiza ce ni se întâmplă. Avem nevoie de cineva care să ne asculte fără să judece. Mulți nu au avut parte de asta în copilărie. Să fim ascultați, validați, înțeleși. Este vital.
Aud adesea: „Niciodată nu este prea târziu să te schimbi.” Cred că este adevărat, dar și incomplet. Este totuși un „prea târziu”. Boala, bătrânețea sau moartea pot limita capacitatea de a face schimbări semnificative. De aceea, e important să reflectăm și să acționăm cât încă putem.
Sensul este influențat de starea de bine. Dacă ne este bine, simțim că viața noastră are sens. Dacă nu, sensul pare să se destrame. Am auzit cândva că sensul apare atunci când contezi pentru alții și ei contează pentru tine. Familia, prietenii, colegii toți contribuie la sentimentul că viața mea are însemnătate. Lucrez cu copii din medii vulnerabile și îi văd cm simt că nu contează. De aici apar comportamentele dificile, opoziționismul, retragerea. Etichetele de „copil rău” ascund, de fapt, un strigăt: „Vreau să contez pentru cineva.”
A avea un scop nu înseamnă să fii președinte sau lider spiritual. Poți găsi sens gătind o ciorbă cu dragoste, ajutând un vecin sau fiind un prieten devotat. Presiunea socială de a avea un „scop măreț” poate deveni apăsătoare. Scopul nu trebuie să fie grandios. Poate fi autentic, modest și profund.
Când am fost în Olanda, m-a impresionat ordinea caselor, curățenia, armonia. M-am gândit că asta își doresc și oamenii în viață: un loc clar, un scop, o ordine. Dacă înțelegem cm ne potrivim în lume, ne simțim mai fericiți. Și când suntem mai fericiți, simțim că viața are sens.
Baumeister vorbește despre părinți care nu se simt mereu fericiți, dar simt o însemnătate profundă în a-și crește copiii. Fericirea și sensul nu sunt întotdeauna sinonime. Misionarii sau activiștii nu trăiesc mereu în plăcere, dar simt că fac ceva important. Sensul cere efort, uneori chiar suferință. Nu trebuie să căutăm suferința , ea există deja, ci să-i dăm sens.
Uneori mă simt vinovat că mă preocup de provocările mele, în timp ce alții suferă mai mult. Dar am înțeles că nu pot trăi viața altora. Pot avea empatie și pot ajuta, dar dacă nu mă ocup de propria viață, nu pot fi de ajutor nici altora. Cred că un sens important este acela de a contribui, de a face lumea un loc mai bun. Asta înseamnă și psihologia: o încercare de a aduce sens, claritate, vindecare.
Mă întreb uneori: când voi muri, ce vor spune oamenii despre mine? Ce vor simți? Ce își vor aminti? Gândul acesta mă motivează. Mă face să vreau să cresc, să devin o versiune mai bună a mea.
