Moldovanu Sergiu Gabriel - Cabinet Individual De Psihologie

20/08/2025

De ce credem in teorii ale conspiratiei?
Oamenii cred în teorii ale conspirației din cauza modului în care creierul nostru procesează informațiile și caută sens în lume. Subliniez două mecanisme cognitive cheie: prejudecățile narative și prejudecățile de magnitudine, care sunt adânc înrădăcinate în psihologia umană.
1. Prejudecata narativă: Creierul uman este „programat” să caute povești coerente, cu cauză și efect clar definite, deoarece acestea ne ajută să înțelegem lumea și să luăm decizii care favorizează supraviețuirea. Teoriile conspirației oferă o narativă simplă și captivantă, care conectează punctele aparent disparate într-un mod care pare logic. De exemplu, în loc să accepte că un eveniment tragic (cum ar fi decesul Printesei Diana spre exemplu ) poate fi rezultatul unor factori complecși sau aleatorii, o teorie a conspirației propune o poveste cu „băieți răi” (o elită, un grup secret) care controlează totul si a pus la cale acest plan malefic. Aceasta satisface nevoia noastră de ordine și predictibilitate.
2. Prejudecata de magnitudine: Evenimentele majore sau neobișnuite, cm ar fi catastrofele naturale sau crizele globale, par adesea „prea mari” pentru a fi explicate prin coincidențe sau factori simpli. Creierul tinde să respingă ideea de aleatoriu și să caute o cauză proporțională cu impactul evenimentului. De exemplu, este greu pentru unii să accepte că un virus a apărut natural, așa că o teorie care implică un laborator secret sau o conspirație globală pare mai „potrivită” cu magnitudinea evenimentului.
De ce suntem „alergici” la aleatoriu? Din perspectiva evoluției, creierul uman a dezvoltat mecanisme pentru a detecta tipare, chiar și acolo unde ele nu există (fenomen numit apofenie). Acest lucru ne-a ajutat să supraviețuim , de exemplu, să recunoaștem urmele unui prădător sau să anticipăm pericole. Însă, în lumea modernă, această tendință ne poate face să vedem conexiuni inexistente, mai ales în contexte complexe sau incerte.
Cum contracarăm aceste tendințe?
- Gândirea critică: Încurajarea analizei obiective a dovezilor și a surselor de informație poate reduce influența narativelor conspiraționiste.
- Educația despre probabilități: Înțelegerea faptului că evenimentele aleatorii sunt mai comune decât credem poate diminua prejudecata de magnitudine.
- Comunicare transparentă: Instituțiile care oferă explicații clare și oneste pot reduce spațiul pentru speculații conspiraționiste.

În concluzie, credința în conspirații este o combinație între mecanismele cognitive ale creierului și contextul social. Teoriile conspirației exploatează nevoia noastră de sens, simplitate și control, dar înțelegerea acestor prejudecăți ne poate ajuta să le abordăm mai rațional.

15/08/2025

Trăim într-o epocă în care răul devine tot mai banal, pentru că omul se desprinde tot mai mult de concret și de apropierea față de ceilalți. Odinioară, munca pământului îți cerea efort, atenție și responsabilitate directă pentru ceea ce făceai. Astăzi, pe măsură ce realitatea devine mai abstractă, percepția responsabilității se estompează. Când te confrunți față în față cu cineva, ești constrâns să îți folosești gândirea critică, să cântărești consecințele. În schimb, tehnologia îți oferă iluzia că poți spune orice, oricum, fără urmări. Răul nu este doar ceva ce posedă cineva, ci mai ales ceea ce îi lipsește: imaginație, gândire critică, empatie, responsabilitate.

14/08/2025

06/08/2025

CE ESTE SENSUL ÎN VIAȚĂ – Perspectiva mea

Se vorbește foarte mult despre găsirea scopului sau a chemării cuiva, despre a-ți găsi fericirea mai exact, despre sensul în viață. De când am citit „Sensuri ale vieții” de Roy F. Baumeister, am început să mă gândesc la propriul meu sens în viață. De câte ori mi l-am schimbat? Ce se va întâmpla atunci când va trebui din nou să-l reconfigurez?

Faptul că se discută tot mai mult despre sensul vieții este, pe de o parte, un semn bun pentru că ne preocupă tot mai mult cine suntem și încotro ne îndreptăm dar și un indiciu că tot mai mulți oameni simt lipsa acestui sens. În trecut, religia și meseria ofereau repere clare. Oamenii aveau puțin timp pentru reflecții existențiale. Astăzi, trăim unele dintre cele mai bune vremuri din istorie: durata de viață a crescut, serviciile de sănătate s-au îmbunătățit, putem călători oriunde. Dar acest confort a mutat atenția către interior, către nevoia de semnificație personală, în timp ce alte surse externe de stabilitate s-au diminuat.

Am observat asta în perioada în care lucram într-o corporație. Contractele de muncă erau pe perioadă determinată, iar incertitudinea îmi alimenta constant întrebarea: „Este acesta sensul meu în viață?”. Promovarea părea să fie răspunsul, dar odată atinsă, am simțit că adevăratul meu sens era altul acela de a deveni psiholog. Mă pregăteam pentru asta fără să-mi dau seama: citeam, învățam, exploram. Sensul nu era un trofeu de atins, ci un drum în sine.

Cred că suntem construiți pentru a da sens lucrurilor. Încă din copilărie, învățăm să interpretăm lumea, să o înțelegem și să-i atribuim semnificații. De aici au luat naștere și religiile: din nevoia profundă de a ști de ce suntem aici. Cândva, societatea decidea pentru individ care e scopul lui în viață. Astăzi, tehnologia și autonomia ne permit să alegem singuri. Dar libertatea aceasta vine cu presiunea responsabilității.

Am înțeles, în timp, că sensul vieții se schimbă. Până la 40–50 de ani, mulți se concentrează pe carieră, pe stabilitate financiară. Apoi apare o criză de sens: „Este acesta tot?” Și, uneori, sensul se mută către familie, către valori profunde. La bătrânețe, sensul se leagă de acceptarea propriei vieți și a morții. Cei care au trăit conform unor convingeri solide, religioase sau morale, pot găsi mai ușor pacea în fața sfârșitului.

Pentru mine, sensul nu este un premiu pe care îl câștigi. Este ceea ce construiești zi de zi. În prezent, lucrez ca psiholog. Citesc in fiecare zi, sunt in supervizare în psihoterapie sistemică. Aleg în mod activ să continui această cale. Și nu e întotdeauna clar. Multe lucruri mărunte precum gândul la o cină sănătoasă, o decizie luată din grijă față de mine sau ceilalți contribuie la construirea acestui sens. Dacă aceste lucruri sunt congruente cu valorile mele, sensul devine mai clar, mai ancorat.

Uneori, evenimentele traumatice ne forțează să regândim totul. Când eram mic mama a făcut o alegere: s-a despărțit de tatăl meu și a plecat în străinătate ca să ne întrețină. A fost o perioadă grea, dar revelatoare. Uneori, momentele grele devin oportunități. Nu toate durerile ne distrug. Unele ne deschid ochii.

Reflecția este esențială. Când trecem printr-o perioadă dificilă, terapia poate deveni un spațiu sigur pentru a analiza ce ni se întâmplă. Avem nevoie de cineva care să ne asculte fără să judece. Mulți nu au avut parte de asta în copilărie. Să fim ascultați, validați, înțeleși. Este vital.

Aud adesea: „Niciodată nu este prea târziu să te schimbi.” Cred că este adevărat, dar și incomplet. Este totuși un „prea târziu”. Boala, bătrânețea sau moartea pot limita capacitatea de a face schimbări semnificative. De aceea, e important să reflectăm și să acționăm cât încă putem.

Sensul este influențat de starea de bine. Dacă ne este bine, simțim că viața noastră are sens. Dacă nu, sensul pare să se destrame. Am auzit cândva că sensul apare atunci când contezi pentru alții și ei contează pentru tine. Familia, prietenii, colegii toți contribuie la sentimentul că viața mea are însemnătate. Lucrez cu copii din medii vulnerabile și îi văd cm simt că nu contează. De aici apar comportamentele dificile, opoziționismul, retragerea. Etichetele de „copil rău” ascund, de fapt, un strigăt: „Vreau să contez pentru cineva.”

A avea un scop nu înseamnă să fii președinte sau lider spiritual. Poți găsi sens gătind o ciorbă cu dragoste, ajutând un vecin sau fiind un prieten devotat. Presiunea socială de a avea un „scop măreț” poate deveni apăsătoare. Scopul nu trebuie să fie grandios. Poate fi autentic, modest și profund.

Când am fost în Olanda, m-a impresionat ordinea caselor, curățenia, armonia. M-am gândit că asta își doresc și oamenii în viață: un loc clar, un scop, o ordine. Dacă înțelegem cm ne potrivim în lume, ne simțim mai fericiți. Și când suntem mai fericiți, simțim că viața are sens.

Baumeister vorbește despre părinți care nu se simt mereu fericiți, dar simt o însemnătate profundă în a-și crește copiii. Fericirea și sensul nu sunt întotdeauna sinonime. Misionarii sau activiștii nu trăiesc mereu în plăcere, dar simt că fac ceva important. Sensul cere efort, uneori chiar suferință. Nu trebuie să căutăm suferința , ea există deja, ci să-i dăm sens.

Uneori mă simt vinovat că mă preocup de provocările mele, în timp ce alții suferă mai mult. Dar am înțeles că nu pot trăi viața altora. Pot avea empatie și pot ajuta, dar dacă nu mă ocup de propria viață, nu pot fi de ajutor nici altora. Cred că un sens important este acela de a contribui, de a face lumea un loc mai bun. Asta înseamnă și psihologia: o încercare de a aduce sens, claritate, vindecare.

Mă întreb uneori: când voi muri, ce vor spune oamenii despre mine? Ce vor simți? Ce își vor aminti? Gândul acesta mă motivează. Mă face să vreau să cresc, să devin o versiune mai bună a mea.

04/08/2025

Tu și eu facem parte din aceeași realitate. Doar că fiecare o percepem prin propriile filtre: ale minții, ale emoțiilor, ale trecutului. Și așa, aceeași realitate ajunge să capete forme diferite în fiecare dintre noi.

16/07/2025

Cercetătorul Dan Eisenberg a propus o teorie interesantă: lungimea telomerilor (acele „capace” protectoare de la capătul cromozomilor) ne ajută să înțelegem cm organismul își reglează efortul între a se menține sănătos și a se reproduce.

🔋 Dacă mediul este bogat în resurse (de exemplu, tatăl este mai în vârstă, semn că a supraviețuit într-un mediu stabil), copilul moștenește telomeri mai lungi un semnal că poate investi în longevitate și dezvoltare pe termen lung.

⚠️ Dacă mediul este perceput ca periculos (de exemplu, mama trăiește un stres intens în timpul sarcinii), copilul va avea telomeri mai scurți – un semnal biologic de alarmă care sugerează: „Fii atent, grăbește-te să crești și să te reproduci, pentru că nu vei avea mult timp”.

📚 Studii recente confirmă această idee:

Stresul matern în sarcină este asociat cu telomeri mai scurți la adolescenți (Studiul Soniei Etringer).

Anxietatea sau bolile grave în copilărie sunt corelate cu telomeri mai scurți la adulți (Studiul echipei din Helsinki).

💡 Așadar, chiar din viața intrauterină, organismul nostru „citește” mediul și se adaptează ceea ce ne arată cât de importantă este grija pentru sănătatea fizică și emoțională a viitorilor părinți.

14/07/2025

O lecție tăcută despre reglarea emoțională
Eram în parc. O mamă intră cu copilul ei.
Copilul aleargă vesel, dar se împiedică și cade.
Mama se uită la el. Calmă. Îl ridică ușor și îl lasă să continue joaca.
Atât.
N-a fugit panicată, n-a țipat „Ai grijă!”, n-a dramatizat.
Și copilul? Nu a plâns. S-a ridicat, s-a scuturat de praf… și a mers mai departe.
Atunci am înțeles ceva simplu, dar esențial. Că particip la o lecție pe care în teorie o știam despre reglarea emoțională la copii.
Copiii învață cm să-și gestioneze emoțiile privindu-ne pe noi.
Reglarea emoțională nu se predă ca o lecție. Se modelează, clipă de clipă.
Dacă mama s-ar fi panicat, copilul ar fi interpretat că s-a întâmplat ceva grav și ar fi început să plângă.
Dacă ar fi țipat, copilul ar fi învățat frica.
Dar mama a fost acolo, calmă și prezentă. A fost suficient.
Și totuși…mi-am pus atunci o întrebare.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi reacționat deloc?
Dacă și-ar fi întors privirea și l-ar fi lăsat să se ridice singur, fără un gest, fără o vorbă?
Poate că băiatul ar fi rămas puțin confuz.
Poate că nu ar fi plâns, dar ar fi simțit că durerea lui nu contează.
Că atunci când cade, e singur.
Copiii nu au nevoie de reacții exagerate, dar au mare nevoie să fim acolo.
Să știe că, indiferent ce li se întâmplă, noi vedem, înțelegem și le validăm trăirea.
A fi prezent înseamnă:
– să privești copilul cu calm,
– să-i oferi siguranța că e în regulă să cadă,
– și mai ales, că e în regulă să simtă.
Asta este reglarea emoțională.

11/07/2025

În viață, toți suntem „loviți” din când în când. Pierderi, respingeri, eșecuri, dureri. Acestea sunt inevitabile. În tradiția budistă, se spune că prima săgeată este această durere firească a vieții. Nu o putem controla. Vine oricum.
Dar ceea ce facem după ce simțim durerea... face toată diferența.
A doua săgeată este reacția noastră mentală:
– „De ce mi se întâmplă asta mie?”
– „Nu meritam asta!”
– „Sunt un eșec.”
– „O să rămân blocat pentru totdeauna.”
Această a doua săgeată ne rănește mai profund decât prima. Este suferința pe care ne-o provocăm singuri, prin judecăți, rușine, vinovăție sau rezistență.
Înțelepciunea nu constă în a evita prima săgeată, ci în a nu o lansa pe a doua.
Când învățăm să observăm durerea fără a o judeca, când o acceptăm ca parte firească a condiției umane, eliberăm spațiu pentru vindecare.
Uneori, nu putem opri prima lovitură. Dar ar fi bine să nu ne rănim și mai mult.

02/07/2025

Ce rol au visele?
Creierul nostru este o structură extrem de eficientă fiecare parte are o funcție bine definită, iar toate contribuie la construcția a ceea ce numim „Eu”. Atunci pot fi visele doar ceva întâmplător?
Când ceva nu este în regulă în viața noastră, uneori intuiția ne trimite semnale subtile. Însă aceste semnale nu ajung mereu în conștient. De ce? Pentru că uneori apar mecanisme de apărare procese psihologice inconștiente care ne protejează de emoții dureroase sau copleșitoare.
Totuși, informația respinsă nu dispare. Uneori, ea își găsește drumul spre conștient prin vise.
Din perspectivă psihodinamică, visele pot reflecta conflicte interne, griji nespuse sau adevăruri emoționale pe care, în stare de veghe, nu le putem accepta. De exemplu, dacă în realitate simțim că o persoană ne face rău, dar evităm să conștientizăm asta, visul poate aduce un simbol care semnifică pericol pentru noi cm ar fi un șarpe.
Asta nu înseamnă că fiecare vis „ascunde” ceva sau că toate simbolurile sunt universale. Dar adesea, visele oferă o fereastră spre lumea noastră interioară cu temeri, dorințe, blocaje sau nevoi nespuse.

01/07/2025

Mă gândeam zilele trecute la felul în care creierul nostru face predicții și cât de mult ne influențează asta viața de cuplu. La începutul unei relații, ne raportăm la celălalt ca la un „iubit” iar toate așteptările noastre vin din ce am trăit, din ce am văzut în jur, din filme, din povești, din cultura în care am crescut. În acea etapă, predicțiile noastre sunt despre romantism, atenție, fluturi în stomac.

Dar, odată cu trecerea timpului, lucrurile se schimbă. Nu-l mai vezi doar ca pe un „iubit”, ci începe să capete conturul unui „partener de viață”. Și aici, fără să ne dăm seama, începem să facem predicții pe baza a ceea ce știm despre „parteneri”. Iar de multe ori, acest model vine din ce am văzut acasă, la părinții noștri. Cum se purtau ei unul cu celălalt? Câtă apropiere, câtă distanță era acolo?

Dacă gândirea noastră devine rigidă și îl vedem doar prin prisma noului rol partenerul cu care împărțim responsabilități, facturi, sarcini, atunci s-ar putea ca imaginea de „iubit” să se estompeze. Și odată cu ea, și trăirile de la început.

Nu spun că e ceva greșit în asta, pentru că noul rol poate aduce stabilitate, încredere, sprijin. Dar poate aduce și frustrări, așteptări neîmplinite, distanțare emoțională.

Poate că e important, din când în când, să ne întrebăm: Ce predicții fac eu despre relația mea acum? Ce rol îi atribui celuilalt și cât de mult las trecutul sau modelele vechi să-mi influențeze prezentul?

19/06/2025

Un mecanism pe care l-am observat la unii copii proveniți din medii vulnerabile este disconfortul în fața calmului.

Nu este valabil pentru toți, dar mulți dintre acești copii descriu sau manifestă un sentiment de plictiseală, anxietate sau chiar angoasă în momentele de liniște.

În mod normal, organismul nostru își reglează intern funcționarea pentru a menține o stare de echilibru – homeostazie. Însă, în aceste momente de liniște, copilul nu mai are – din punct de vedere neurochimic o homeostazie similară cu cea a copiilor care provin din medii stabile și predictibile.

Este ca și cm corpul nu este familiarizat cu acest mediu sigur și încearcă să recreeze ceea ce îi este cunoscut: haosul, stresul, suprastimularea. Cum? Prin opoziționism, impulsivitate, iritare constantă a celorlalți etc.

Același fenomen apare și în cazul unei persoane care se întoarce dintr-un mediu de război: sistemul nervos poate simți nevoia de activare intensă, nu pentru că acea stare este plăcută, ci pentru că este familiară.

În mod normal, o mașină funcționează bine la 2000 de turații. Dar dacă a fost obișnuită să meargă o perioadă lungă la 4000 de turații, când revine la 2000, simte că ceva nu este în regulă. Va încerca instinctiv să se întoarcă la turațiile mai înalte – deși acest lucru, pe termen lung, afectează funcționarea optim

17/06/2025

Într-o meta-analiză amplă, care a inclus 88 de studii asupra pedepsei corporale, cercetătoarea Elizabeth Gershoff a identificat un singur efect aparent „pozitiv” al pedepselor corporale: obediența – dar numai pe termen scurt.
Gershoff, E. T. (2002). Corporal punishment by parents and associated child behaviors and experiences: A meta-analytic and theoretical review. Psychological Bulletin, 128(4), 539–579.

Although the merits of parents using corporal punishment to discipline children have been argued for decades, a thorough understanding of whether and how corporal punishment affects children has not been reached. Toward this end, the author first presents the results of meta-analyses of the associat...