12/04/2025
„Domnule doctor, mai are rost?”
O discuție care m-a răscolit. Și pe care nu am voie să o țin doar pentru mine.
Nu știu exact de ce am intrat în biroul acela.
Poate pentru că aveam niște documente de dus.
Poate pentru că cineva m-a trimis.
Poate pentru că, fără să știu, aveam nevoie de acea conversație.
Era acolo, într-un birou mic, cu mobilier vechi, cu lumina filtrată de o jaluzea trasă pe jumătate.
Director medical pensionabil. Un medic cu peste patru decenii de carieră în spate.
Nu părea obosit. Părea... tăcut. Prea tăcut.
Mi-a spus doar atât:
„Stai puțin. Nu îți iau mult din timp.”
A fost începutul unei discuții de o oră, care nu se va șterge niciodată din mintea mea.
A început să vorbească simplu.
Despre cm era medicina în anii ’80.
Despre primele sale gărzi, când nu exista tomograf, nici calculator, dar exista răbdare și demnitate.
Despre profesorii lui – exigenți, reci uneori, dar dedicați total.
Despre cm învățai medicina „cu mâna pe pacient și ochii învățați să citească suferința”.
Despre cm nicio tură nu se termina dacă omul din pat nu fusese văzut, ascultat, înțeles.
„Nu știu dacă făceam totul bine, dar știam sigur că nu lăsăm omul singur.
Și dacă nu știam ce are, îi țineam măcar mâna.”
Mi-a vorbit despre cm a crescut generații de medici.
Despre cm a stat de gardă în sărbători.
Despre cm a luat decizii grele.
Despre cm a făcut compromisuri administrative ca să nu compromită îngrijirea.
Apoi s-a oprit.
Și a spus, aproape în șoaptă:
„Dar acum... acum nu mai știu cm să vorbesc cu colegii tineri.”
Mi-a spus că nu judecă. Că știe cât de greu le este.
Dar că îl doare lipsa curiozității.
Lipsa de întrebări.
Lipsa dorinței de a învăța de la cineva care a fost acolo înaintea lor.
„Văd în ochii lor o fugă permanentă. O neliniște. O frică.
Și știi ce fac de frică?
Tac.
Nu se bagă.
Nu își asumă.
Stau într-un colț, sperând că nu li se va cere prea mult.”
Spune că vede cm medicina s-a transformat într-un zid de protecție.
Cum fișele sunt scrise mecanic, cm pacientul devine „caz”.
Cum colegii se uită la ceas mai des decât la oameni.
„Îi înțeleg. Sistemul nu mai iartă. Greșeala nu mai educă, doar pedepsește.
Dar din păcate... așa se pierde medicina. În frică. În izolare. În defensivă.”
Și apoi a venit întrebarea.
Una dintre cele mai grele pe care le-am au*it vreodată:
„Spune-mi sincer... Mai are rost să sper?
Mai pot să las ceva în urmă?
Mai vrea cineva să audă cm am ținut spitalul în viață fără nimic?”
Și nu am știut ce să răspund.
Nu pentru că nu credeam.
Ci pentru că îmi era rușine.
Pentru că m-am regăsit în acele descrieri.
Pentru că știu cm e să fii obosit înainte să te apuci de treabă.
Pentru că știu cm e să simți că nu mai are rost.
Dar mai știu și că, fără oameni ca el, spitalele noastre n-ar mai fi fost decât clădiri goale.
A fost o discuție care mi-a arătat cât de mult se rupe, în tăcere, firul între generații.
Cât de multe lecții se pierd pentru că nu mai sunt cerute.
Cât de multe suflete mari se retrag, fără zgomot, cu toate comorile lor neîmpărtășite.
Scriu aceste rânduri nu ca să-l omagiez.
Ci ca să vă rog: nu lăsați să tacă oamenii care mai știu cm e să faci medicină cu sufletul.
Dacă ești medic tânăr, oprește-te. Privește. Ascultă. Întreabă.
Dacă ești medic cu experiență, nu te închide. Spune. Lasă. Dă mai departe.
Și dacă ești parte din acest sistem – indiferent de rol – amintește-ți că un spital nu e făcut doar din aparate, protocoale și legislație.
E făcut din oameni. Care au nevoie unii de alții.
Am intrat în biroul lui cu o hârtie.
Am ieșit cu o lecție.
Una care nu trebuie uitată.
Pentru că, la final, medicina nu se predă. Se transmite.
Din privire. Din gest. Din suflet.
Și încă mai poate.
Dar numai dacă vrem cu toții să mai fim... oameni.
Dr. Alin Cotfas
