31/12/2025
Ce rămâne, la final.
Anul acesta m-a învățat mai puțin despre reușitele personale și mult mai mult despre limitele mele.
Nu despre acele limite ușor de formulat,
ci despre limitele reale, cele care se simt în corp, în oboseala care nu mai trece cu vacanțe, în zilele în care nu mai poți forța nimic fără să pierzi o parte din tine.
Corpul meu a vorbit clar.
Nu simbolic.
Nu metaforic.
Ci direct.
Mi-a cerut să încetinesc ritmul într-un mod dur, de data aceasta.
Să mă opresc din alergarea aceea discret mascată mereu de responsabilitate.
Să nu mai trag de mine ca și cm resursele ar fi inepuizabile.
Au fost momente în care încetinirea m-a neliniștit.
Pentru că ritmul mai lent lasă mai puțin spațiu evitării.
Abia apoi, cu prețul durerii, am înțeles că nu pierdeam timp.
Mă regăseam pe mine.
2025 a fost un an trăit mai mult pe dinăuntru.
Un an în care sănătatea m-a învățat, fără dramatism,
că grija de sine nu este un moft,
ci o formă elementară de respect față de viață.
Relațiile, anul acesta, s-au decantat.
Fără zgomot.
Fără gesturi finale.
Unele prezențe au rămas,
altele s-au estompat,
nu ca o pierdere,
ci ca o reașezare firească a distanței.
Am învățat să nu mai explic plecările care se întâmplă singure.
Să respect tăcerea ca formă de adevăr.
Iar liniștea rămasă în urmă
s-a dovedit a fi un spațiu mai bun de locuit.
Profesional, anul acesta a fost unul de profunzime.
În 2025 am coordonat și dus până la capăt două grupuri de suport pentru doliu și pierderi, o muncă care a cerut timp, continuitate și o prezență atent susținută. Au fost spații terapeutice fragile, construite cu grijă, în care durerea nu a fost grăbită și nici împinsă spre sensuri forțate, ci a fost ținută în ritmul fiecărei persoane.
Lucrul în aceste grupuri a însemnat, mai ales, responsabilitatea cadrului: a rămâne constant, a respecta limitele și a avea răbdare cu procesele lente, uneori tăcute. Schimbările au fost semnificative. Durerea nu a dispărut, însă a început să fie purtată altfel, cu mai multă stabilitate și mai puțină singurătate.
Este o formă de eficiență care nu se vede imediat, dar care se recunoaște în timp: în felul mai așezat în care oamenii pot merge mai departe cu propria lor viață.
La final de an, nu cred în rezoluții rapide și nici în transformări spectaculoase.
Cred în procese bine ținute, în ritmuri care pot fi susținute și în alegeri care respectă limitele reale ale vieții.
Pentru cei care mă citesc, pentru toți clienții mei, pentru cei care îmi sunt aproape și pentru cei care își fac loc, poate pentru prima dată, într-un spațiu de reflecție autentică, împărtășesc că îmi doresc un 2026 trăit cu mai mult timp pentru mine și cu mai puțină grabă.
Un an în care grija față de sine să nu mai fie negociată, relațiile să se așeze firesc, iar munca să rămână un loc de sens, nu de epuizare.
Schimbarea durabilă nu este zgomotoasă.
Nu cere aplauze și nu se grăbește să se arate.
Dar se recunoaște.
În liniștea care rămâne.
Și în felul în care viața și munca pot fi trăite, în sfârșit, în același ritm.
Să fie 2026 pentru voi, un an pe care să-l puteți trăi, nu doar duce.
#2026
