04/09/2024
,,Ce ce se interpune între individ și vindecarea lui psihică e corpul lui sensibil. Tot ce individul a trăit de-a lungul vieții sale a fost trăit în corp. Mintea e capabilă să conceapă mult dincolo de ce oferă simțirea ca materie primă, dar numai lucrurile simțite se pot transforma în înțelepciune. Înțelepciunea e empirică sau nu e deloc.
Dacă experiența de sine s-ar rezuma doar la o experiență reprezentată mental, azi individul și-ar rezolva simplu disperarea și impasul: strict pe calea gîndirii; ar scăpa de frică doar gîndind ideea absurdității ei (în atacul de panică individul crede că va muri de infarct), manipulîndu-i reprezentarea, îndepărtind-o bunăoară din minte pe calea unei operații abstracte.
Această vocație (naivă) pentru manipulări abstracte ale realității se reflectă în argumentele unui tînăr într-o discuție despre conștiință, vină, ignorarea/negarea problemelor: “O iau de pe conștiință si o bag în gaura aia de ignoranță.” Deci iau vina/problema “de pe” conștiință și o “bag” “în” gaura de ignoranță. Ar fi grozav dacă am beneficia de o astfel de echivalență între conținut mental și conținut fizic. But we dont. “În” minte se aranjează cu noimă doar lucrurile care pleacă/încep “din” inimă.
Gîndirea omului nu reușește deci să își cîștige independența față de sensibilitate, iar frica revine iar și iar, luindu-i cu asalt mintea. Sensibilitatea, fondul celor mai veritabile și durabile motivații umane, nu poate fi concepută decît în termenii unui corp viu.
Și unul din cele mai dificile lucruri de schimbat este memoria acestui corp, în care e depozitată toată emoționalitatea - cea care furnizează însăși substanța trăirilor noastre contemporane. Acest corp va reveni iar și iar în viața emoțională a adultului. Ca un “stalker”.
E suficient să se atingă un pisc de intensitate/stimulare neuronală ca legăturile sinaptice dintre anumiți neuroni să se consacre ireversibil sub formă de memorie, să fixeze informația-amintire ca o insectă în chihlimbarul neurochimic. Nimic nu se fixează mai fidel în materia fertilă a creierului aflat în proces de maturare și sinaptogeneză ca scenele de viață timpurie sau scenele de viață violente. Atunci sporesc milioanele de neuroni și în solul acela fertil chimic se fixează ireversibil imaginea celui mai teribil stimul: alteritatea. Activarea fiziologică a adultului va repeta activarea fiziologică a trecutului. În fața lucrurilor pe care nu le va înțelege și care îl vor lua prin asalt, nu va avea la dispoziție decît “vechiul corp”, în care să retrăiască iar și iar neliniștea și tulburarea. Nu va putea să își trăiască agitația sau tensiunea fizică (provocată de o ceartă, de o dispută, de o frustrare) altfel decît căzînd prizonier vechiului corp (convertit pe cale viscerală, primară de scenele timpurii la care a fost martor). Și e un drum lung pentru persoană - să învețe să își suporte arhaica lui fiziologie.
Cînd Schachter și Singer au realizat faimosul lor studiu cu injecția de epinefrină și complicele euforic / furios - “Cognitive, social and physiological determinants of emotional states” - au putut observa că starea fiziologică care se instalează în urma injectiei cu adrenalină e trăită/gîndită în funcție de realitatea la care este expus corpul lor (viu). Cînd subiecții știau de unde li se “trage” neliniștea (fiziologică) - fiindcă fuseseră informați în prealabil, în grupul lor experimental, că le-a fost administrată o injectie cu adrenalină împreună cu efectele ei - aceștia NU erau contaminați de sursa exterioară de neliniște (starea emoțională a străinului cu care interacționau). Cînd subiecții erau “ignoranți” în ceea ce privește cauzele activării lor fiziologice, erau mult mai predispuși să cadă pradă surselor exterioare de emoționalitate. Injectia cu adrenalină plasează subiecții intr-o stare de “iminență afectivă”, adică sunt gata să obiectiveze activarea fiziologică.
Ce vreau să spun e că nu există sursă mai mare de contaminare emoțională decît propriul nostru trecut. El e străinul din experiment. Atunci cînd nu știm ce se intîmplă cu noi, cădem pradă reacțiilor emoționale străvechi și cădem prada lor prin intermediul corpului nostru care a fost martorul cel mai fidel cu putință la interactiunile formatoare de substanță afectivă.
“Dar cum? Tocmai corpul mi l-am schimbat de cînd eram mic, asta-i sigur. E mai mare, mai păros, mai ciolanos etc.”, spune omul.
Memoria e în carne. Și carnea e cam aceeași. Ca norii și cerul copilăriei noastre.
Însă dacă e aceeași, e aici, și poate fi atinsă și reînnoită clipă de clipă. Degetele amortițe pot fi apucate, unul cîte unul și strînse cu o anumită forță pentru a fi dezmorțite, coapsele pot fi apăsate, strînse sau masate pentru a le scoate din muțenie și letargie, carnea toată poate fi mișcată, energizată pentru a risipi simțirea arhaică. Cu carnea se aleargă, se urcă munți, se mută mobile, se văruiesc pereții, se face pîine." Andrada Ilisan
