Psihoterapeut Rodica Laceanu

12/05/2026

Poate că nimeni nu vede cât de greu îți este.
Poate că ai învățat să funcționezi chiar și atunci când ești epuizat(ă) psihic.
Dar anxietatea, stresul, golul interior sau relațiile care dor… nu dispar doar pentru că le ignori.
În terapie nu primești judecată.
Primești claritate.
Înțelegi de ce repeți anumite tipare și cm poți ieși din ele.
Uneori o singură conversație poate schimba direcția în care merge viața ta.
Dacă simți că ai nevoie de ajutor, scrie-mi.
Nu trebuie să treci singur(ă) prin tot.
— Rodica Lăceanu, psihoterapeut integrativ

10/05/2026

În ultimii ani am întâlnit tot mai mulți oameni care funcționează aparent normal… dar sunt extrem de obosiți pe interior.
Oameni care merg la muncă, au grijă de familie, zâmbesc, răspund la mesaje și par „în regulă”.
Dar care trăiesc zilnic cu anxietate, neliniște, atacuri de panică, insomnie sau o stare profundă de gol interior.
Și cred că una dintre problemele cele mai mari este faptul că suferința psihică încă este minimizată.
Mulți aud: „E doar stres.”
„Trebuie să fii mai puternic.”
„Gândește pozitiv și îți trece.”
Dar anxietatea și depresia nu funcționează așa.
Psihicul uman are și el limite.
Nu putem trăi ani întregi în tensiune, suprasolicitare, lipsă de odihnă, presiune constantă și deconectare emoțională fără consecințe.
Uneori corpul începe să vorbească prin: – oboseală continuă
– insomnie
– iritabilitate
– atacuri de panică
– lipsă de energie
– senzația că omul nu mai face față propriei vieți
Și poate partea cea mai tristă este că mulți cer ajutor foarte târziu.
Nu pentru că nu suferă suficient.
Ci pentru că le este teamă să nu fie judecați.
A merge la psiholog nu înseamnă că e ceva „în neregulă” cu tine.
Uneori înseamnă doar că ai dus prea multe singur, prea mult timp.
Cred că avem nevoie, ca societate, să învățăm să privim sănătatea psihică cu mai multă seriozitate și mai puțină rușine.
Pentru că nu toate durerile se văd.
— Rodica Lăceanu
Psihoterapeut integrativ

10/05/2026

08/05/2026

Măștile pe care le purtăm

Uneori întâlnim oameni care par foarte puternici.
Oameni care rezolvă tot, duc tot, au grijă de ceilalți și rareori spun că le este greu.

Dar, în spatele acestei imagini, există adesea multă oboseală, frică, tristețe sau nevoia de a fi văzuți și acceptați exact așa cm sunt.

Mulți dintre noi purtăm măști emoționale.
Nu pentru că suntem falși.
Ci pentru că, la un moment dat, aceste măști ne-au ajutat să supraviețuim.

Un copil criticat poate deveni adultul perfecționist care simte că trebuie să facă totul impecabil pentru a fi suficient.
Un om care nu s-a simțit în siguranță poate ajunge să controleze totul în jurul lui.
Cineva care a fost rănit poate purta masca răcelii sau a independenței exagerate.
Iar omul care pare mereu puternic este, uneori, cel care a învățat foarte devreme că nu are voie să cadă.

În spatele multor măști nu există răutate.
Există vulnerabilitate protejată.

Problema este că, după ani întregi în care purtăm aceeași mască, începem să uităm cine suntem fără ea.
Nu mai știm cm să cerem ajutor.
Cum să ne odihnim fără vinovăție.
Cum să fim vulnerabili fără teamă.
Cum să fim iubiți fără să demonstrăm permanent ceva.

Și atunci corpul începe să vorbească.

Prin:

- anxietate,
- insomnie,
- tensiune,
- atacuri de panică,
- epuizare,
- dureri,
- senzația continuă de alertă.

Uneori corpul spune ceea ce omul nu și-a permis să simtă ani întregi.

Cred că mulți oameni nu sunt „reci”, „dificili” sau „prea puternici” prin esența lor.
Cred că, de multe ori, sunt doar oameni care au învățat să se protejeze foarte bine.

Iar vindecarea nu începe atunci când ne judecăm măștile.
Ci atunci când începem să înțelegem de ce au fost necesare.

Poate că, dincolo de toate rolurile și mecanismele de protecție, există încă acel om autentic care nu și-a dorit niciodată altceva decât să fie acceptat, iubit și în siguranță.

08/05/2026

🌿 Lucruri pe care le aud frecvent de la gravidele cu sarcină cu risc

„Mi-e teamă să mă bucur prea mult…”
„Încerc să nu mă gândesc la ce poate merge rău, dar nu reușesc.”
„Toată lumea îmi spune să stau liniștită.”
„Mă simt obosită să explic mereu ce simt.”
„Simt că trebuie să fiu puternică permanent.”
„Mă sperie fiecare control.”
„Nu vreau să îi îngrijorez pe cei din jur.”
„Uneori simt că sunt singură cu frica mea.”

În spatele unei sarcini cu risc nu există doar analize, tratamente și investigații.

Există foarte multă anxietate.
Foarte multă oboseală emoțională.
Foarte multă nevoie de siguranță și susținere.

Uneori femeile au nevoie nu doar de monitorizare medicală, ci și de un spațiu în care să poată spune sincer:
„Mi-e greu.”
„Mi-e frică.”
„Nu mai pot să fiu puternică tot timpul.”

Iar felul în care sunt tratate în această perioadă poate conta enorm.

Dacă treci printr-o perioadă dificilă și simți nevoia unui spațiu sigur în care să poți vorbi și să fii ascultată, te invit cu drag să ne cunoaștem.

📍 București Sector 3 | Bragadiru
📞 0723444791

08/05/2026

Când ne gândim la maternitate, ne vin adesea în minte imagini despre începuturi frumoase, emoție și bucuria de a aduce pe lume un copil.

Dar există și o parte despre care se vorbește mult mai puțin.

Există femei pentru care sarcina înseamnă luni întregi de tratamente, investigații, teamă și incertitudine.
Femei care își pun viața pe pauză pentru a putea duce o sarcină la capăt.
Femei care stau internate săptămâni sau luni, departe de familie și de copiii lor, pentru că fiecare zi în plus poate însemna o șansă mai mare pentru copilul pe care îl poartă.

Unele trec prin tratamente dificile pentru a obține o sarcină.
Altele fac tratamente pentru a o putea păstra.

Din exterior nu se vede întotdeauna câtă forță, câtă renunțare și câtă încărcătură emoțională există în spatele unor astfel de experiențe.

În spatele monitorizărilor și al tratamentelor există adesea anxietate, epuizare, sentimentul pierderii controlului, vinovăție, singurătate și nevoia profundă de siguranță și susținere.

Diagnosticele dificile din sarcină pot genera multă teamă:
teama de a pierde sarcina, teama pentru viața copilului, teama de complicații, teama de naștere sau chiar teama că propriul corp „nu va reuși”.

Uneori anxietatea devine atât de intensă încât femeia rămâne permanent în stare de alertă:
analizează fiecare simptom, fiecare durere, fiecare modificare a corpului și trăiește între speranță și frică.

În astfel de perioade, rolul familiei devine extrem de important.

O femeie care trece printr-o sarcină dificilă are nevoie nu doar de tratamente și investigații, ci și de încurajare, răbdare, sprijin emoțional și sentimentul că nu este singură în tot ceea ce trăiește.

Felul în care cei apropiați vorbesc, reacționează sau se raportează la ea poate aduce liniște și siguranță… sau, dimpotrivă, poate amplifica anxietatea și sentimentul de nesiguranță.

Uneori o femeie are nevoie să audă:
„Sunt aici.”
„Nu trebuie să duci totul singură.”
„Vom trece împreună prin asta.”

Sprijinul emoțional nu înseamnă doar rezolvarea problemelor practice.
Înseamnă și prezență, răbdare, disponibilitatea de a asculta și capacitatea de a rămâne aproape într-o perioadă vulnerabilă și imprevizibilă.

Același lucru este valabil și pentru perioada de după naștere.

Lăuzia nu înseamnă doar recuperare fizică, ci și o perioadă de adaptare emoțională intensă, în care multe femei pot trăi anxietate, oboseală, nesiguranță sau sentimentul că trebuie să facă față tuturor lucrurilor perfect.

Experiența clinică m-a făcut să înțeleg cât de important poate deveni sprijinul emoțional într-un context medical dificil și cât de mult contează ca femeia să nu fie văzută doar ca pacient, ci ca om care trece printr-o experiență profund vulnerabilă și curajoasă.

Uneori, faptul că cineva se simte ascultat, înțeles și în siguranță poate face diferența într-o perioadă în care corpul și emoțiile sunt puse la încercare.

În spatele multor povești despre maternitate există mult mai multă luptă, iubire și rezistență decât se vede.

Rodica Laceanu,

Psihoteapeut integrativ si moașa

19/12/2025

În anul 1973, psihologul american David Rosenhan de la Universitatea Stanford a organizat un experiment secret care avea să devină un coșmar pentru lumea medicală.

Rosenhan a recrutat opt prieteni (trei psihologi, un medic pediatru, un pictor, o casnică și un psihiatru) pe care i-a numit „pseudopacienți”. Aceștia trebuiau să se prezinte la 12 spitale de psihiatrie diferite din SUA, unele de lux, altele sărace și supraaglomerate. Planul era să spună o singură minciună la internare: „Aud o voce în capul meu care spune cuvintele gol, vid sau buf”. În rest, trebuiau să își spună povestea reală a vieții lor, fără să inventeze traume.

Rezultatul a fost șocant. Toți cei opt au fost internați imediat. Majoritatea au primit diagnosticul de „schizofrenie paranoică”.

Odată ajunși în spital, conform planului, „pacienții” au încetat imediat să mai simuleze orice simptom. S-au comportat perfect normal, au vorbit politicos cu personalul și le-au spus medicilor că vocile au dispărut și că se simt bine, cerând să fie externați. Aici a intervenit partea înfricoșătoare: nimeni nu i-a crezut.

Medicii și asistentele au început să interpreteze comportamentul lor normal prin prisma diagnosticului de nebunie. De exemplu, Rosenhan le-a cerut voluntarilor să țină jurnale detaliate despre experiența lor. Când asistentele îi vedeau scriind, notau în fișele medicale: „Pacientul prezintă comportament obsesiv de a scrie”, considerând asta un simptom al bolii, nu o activitate intelectuală.

Voluntarii au fost ignorați sistematic. Contactul mediu cu un medic era de sub 7 minute pe zi. Au fost obligați să ia medicamente puternice. Ei nu le înghițeau, ci le ascundeau sub limbă și le aruncau la toaletă, unde au găsit sute de alte pastile aruncate de pacienții reali. Au stat internați între 7 și 52 de zile. Pentru a fi eliberați, au fost obligați să recunoască faptul că sunt bolnavi mintal și să promită că își vor lua tratamentul. La externare, pe fișele lor nu scria „sănătos”, ci „schizofrenie în remisie”, o etichetă care le rămânea pe viață.

Când Rosenhan a publicat studiul intitulat „Despre a fi sănătos în locuri nebune”, lumea psihiatriei a explodat de furie. Un spital universitar renumit l-a provocat pe Rosenhan, spunând că la ei așa ceva nu se poate întâmpla. I-au lansat o provocare: „Trimite-ne actori în următoarele 3 luni și noi îi vom depista pe toți”.

Rosenhan a acceptat. În următoarele luni, personalul spitalului a fost extrem de vigilent. La finalul perioadei, spitalul a anunțat mândru că a identificat 41 de impostori din 193 de noi pacienți și i-a trimis acasă sau i-a tratat cu suspiciune.

Atunci, David Rosenhan a dat lovitura de grație. A dezvăluit public adevărul: „În ultimele trei luni, nu v-am trimis niciun om”. Spitalul respinsese sau tratase drept actori 41 de oameni care erau cu adevărat bolnavi și aveau nevoie de ajutor. Experimentul a demonstrat cât de periculoase pot fi etichetele medicale și a dus la schimbarea totală a manualului de diagnostic psihiatric.

19/12/2025

05/12/2025

🌙 Somnul nu este un lux. Este terapie.

Tot mai mulți oameni trăiesc în deficit cronic de somn, iar corpul și mintea plătesc nota.
Neurocercetătorul Matthew Walker spune clar:
„Somnul este fundația sănătății noastre fizice și emoționale.”

📌 Ce se întâmplă când dormim?
– Creierul își curăță toxinele
– Emoțiile se „îmblânzesc” în faza REM
– Amigdala se liniștește
– Sistemul imunitar se reactivează
– Corpul intră în reparare profundă

Și totuși, somnul este primul lucru pe care îl sacrificăm.

📌 Câteva tehnici simple care pot transforma calitatea somnului:
✨ Culcă-te și trezește-te la aceeași oră
✨ Lumini calde cu 60 de minute înainte de somn
✨ Fără telefon în pat
✨ Cameră răcoroasă (18–19°C)
✨ Nu rămâne treaz(ă) în pat: ridică-te și revino doar când apare somnolența
✨ Evită cafeaua după ora 14 și alcoolul seara

Corpul tău știe să doarmă. Trebuie doar să-l lași.
Somnul este locul în care mintea și sufletul se vindecă în liniște. 🌙💛