Psiholog Oana Tabacu

24/07/2025

Două crime recente comise de doi adolescenți de 15 ani au șocat România: unul și-a ucis bunica, după ce anterior înjunghiase un coleg, altul a atacat mortal cu cuțitul un bărbat pe stradă.

Întrebarea rămâne: cm ajunge un copil să facă asta?
Răspunsul nu e simplu. Violența extremă în adolescență nu apare din senin, ci este adesea rezultatul unor factori psihologici, relaționali și de mediu neglijați ani întregi.

Tulburările de comportament netratate, combinate cu abuz emoțional sau fizic, neglijare cronică, abandon afectiv sau expunere prelungită la violență (în familie sau în spațiul online) creează un teren fertil pentru agresivitate și comportamente antisociale.

Copiii care cresc în medii instabile sau agresive învață, din punct de vedere neurobiologic, că atacul e o formă de supraviețuire.

Iar în ceea ce privește expunerea la jocurile video violente, ce știm din datele recente este că acestea nu cauzează comportamente criminale, dar pot deveni un teren fertil pentru adolescenții cu vulnerabilități psihice deja existente. În minți fragile și lăsate nesupravegheate, jocurile violente pot consolida ideea că violența aduce putere, control și respect.

În plus, deși diagnosticul de tulburare de personalitate nu se pune oficial înainte de vârsta de 18 ani, pot fi vizibile trăsături disfuncționale: lipsa empatiei, impulsivitate, cruzime, lipsa remușcării, care semnalează o suferință profundă și un atașament nesigur.

Din păcate, România nu are încă un sistem funcțional de prevenție: lipsesc evaluările psihologice periodice în școli, iar semnalele de alarmă sunt de multe ori ignorate.

Ce putem face?
Să luăm în serios semnalele.
Să cerem sprijin specializat atunci când comportamentele îngrijorează.
Să vorbim deschis cu copiii despre emoții, reguli și nevoia de sprijin.

Prevenția nu este un lux, ci o nevoie urgentă pentru siguranța noastră și a copiilor noștri.

24/07/2025

Anxietatea de performanță NU este semn de motivație sănătoasă. Este un semnal că echilibrul emoțional al copilului e afectat.

Copilul trăiește sub o lupă invizibilă. De multe ori, simte că nu are voie să greșească. Că nu e iubit oricum ar fi, ci doar dacă „reușește”. Performanța lor nu e condusă de pasiune sau scopuri sănătoase, ci de teamă: frica de a greși, de a dezamăgi, de a nu fi suficienți.

Ce pot face părinții:
• Observați dacă perfecționismul devine rigid sau auto-punitiv.
• Validați efortul, nu doar rezultatul.
• Lăsați copilul să greșească și fiți alături de el în procesul de învățare.
• Nu ezitați să cereți ajutorul unui psiholog dacă observați anxietate persistentă.

Performanța adevărată vine din încredere, nu din frică.
Un copil echilibrat emoțional poate învăța, eșua, învăța din nou — și crește cu încredere în sine.

23/07/2025

📵 O pauză de la ecrane poate deveni cel mai important semnal de alarmă… sau de efecte pozitive.

Ce se întâmplă în creierul copilului tău după 1, 2, 3 sau 7 zile fără ecrane? Ce ne spun studiile de neuroștiință? Ce poate indica, dincolo de “plictiseală” și “nervi”?
Am pus împreună datele validate din cercetări serioase și experiența mea de psiholog clinician pentru copii și adolescenți

Dacă pauza de la ecrane se transformă în criză zilnică – poate nu e doar despre reguli.

👉 Uneori, în spate poate fi anxietate, ADHD, tulburări senzoriale sau dificultăți de reglare care au nevoie de înțelegere, nu doar de interdicție.

💬 Scrie-mi dacă ai nevoie de o evaluare psihologică reală. Nu pentru diagnostic, ci pentru claritate și sprijin.

❗Postarea aceasta este utilă ca orientare generală. Soluțiile reale încep în cabinet, după o evaluare psihologică personalizată.

22/07/2025

Copilul nu vrea „să te provoace”. Vrea să fie înțeles.
Crizele de furie nu sunt un eșec al educației.

Sunt un semnal. Iar când înțelegi ce e în spate – și cm răspunzi cu reglare, nu pedeapsă – se produce o schimbare profundă. Nu rapidă. Nu spectaculoasă. Dar reală.

Asta văd zilnic în cabinet. Cu părinți care aleg să rămână. Să înțeleagă. Să crească, împreună cu copilul lor.

👥 Urmărește-mă pentru conținut bazat pe știință, experiență reală și zero idealizări.
🔁 Trimite unui părinte care are nevoie să afle asta.
💬 Spune-mi în comentarii ce ai fi avut nevoie să auzi, ca părinte, în mijlocul unei crize.
❗Această postare este orientativă. Soluțiile reale vin în cabinet, după o evaluare psihologică personalizată

21/07/2025

Copiii deprimați nu arată ca adulții deprimați.
Uneori, depresia la copii se manifestă prin furie, iritabilitate sau dezinteres față de lucrurile care înainte le făceau plăcere.
DSM-5 recunoaște această manifestare atipică: depresia la copii poate însemna iritabilitate mai degrabă decât tristețe vizibilă (APA, 2013).
Nu e lene. Nu e rebeliune. Este SUFERINȚĂ.

✅ Iată ce poți face tu, pas cu pas:
1. Fii atent la schimbările de comportament sau apetit.
2. Evită critica și minimizarea „motivelor de a fi trist”.
3. Arată că ești acolo chiar dacă nu are cuvinte pentru ce simte.
4. Oferă copilului tău un spațiu unde să nu fie „bun” sau „cuminte”, ci doar copil.
5. Nu te teme să vorbești cu un psiholog – evaluarea clinică și intervenția timpurie pot face diferența.

🔄 Salvează această postare pentru un moment în care nu știi ce se întâmplă cu copilul tău.

20/07/2025

Astăzi știu foarte clar că parentingul nu e despre control sau rețete perfecte. E despre prezență. Despre a rămâne conectat chiar și când nu ai toate răspunsurile. Despre a fi acolo – cu frici, cu întrebări, cu limite, cu greșeli... și cu dorința sinceră de a înțelege. Despre prezență și despre curaj.

Fiica mea este astăzi adult. Avem o relație în care ne spunem adevărul. De cele mai multe ori cu blândețe. Cu umor. Cu încredere.

Iar dacă e ceva ce știu sigur e că relația noastră s-a clădit nu pe ce am făcut „corect”, ci pe ce am ales să nu evit.

Dar nu pentru că am știut mereu ce fac. Ci pentru că am fost acolo. Mereu. Chiar și atunci când nu am avut toate răspunsurile, când mi-a fost teamă că greșesc. Am pus limite, chiar dacă nu erau perfecte. Am ales să fiu acolo, cu fricile mele, cu întrebări, cu limite, cu greșeli...

Ca mamă, dar și ca psiholog, știu cât de mult contează relația. Nu perfecțiunea. Nu „rețetele”. Nu lista de lucruri făcute „ca la carte”. Parentingul este, de fapt, despre o relație vie, în continuă schimbare. Cu momente în care simți că știi. Și multe altele în care ți-e teamă că n-ai înțeles nimic.

Iar azi, privind în urmă, știu că, de fapt, tocmai asta a contat cel mai mult. Nu să fiu o mamă ideală. Ci una reală.
Relațiile de atașament funcționale cresc din prezență. Iar curajul nu înseamnă să nu-ți fie teamă. Ci să rămâi prezent, chiar și atunci când îți e teamă.

19/07/2025

De ce mint copiii? Cum reacționăm corect
Minciuna la copii nu este o formă de răutate, ci o etapă în dezvoltarea lor cognitivă și morală. Copiii pot minți pentru a evita pedeapsa, pentru a atrage atenția sau pentru că încă nu înțeleg pe deplin diferența între adevăr și ficțiune.
Ca părinte, este important să nu reacționezi cu pedeapsă dură, ci să explorezi cauza minciunii: ce nevoi sau temeri ascunde? Încurajează sinceritatea prin modele autentice și printr-un mediu sigur, unde greșelile sunt acceptate.
Învață copilul consecințele reale ale minciunii într-un mod empatic și conectat.

🔗 Citește articolul complet aici: oanatabacu.ro/articole

17/07/2025

Limitele nu sunt opusul iubirii.
Sunt expresia ei – atunci când sunt ferme, dar calde.

Dacă ai simțit vreodată vinovăție când ai spus „nu”, distribuie această postare.
Salvează postarea – pentru data viitoare când îți vine greu să fii fermă.
Această postare e generală – soluțiile reale se construiesc în cabinet

16/07/2025

A intrat în cabinet timidă, dar zâmbitoare. Avea 7 ani.
M-a întrebat dacă putem colora puțin înainte să vorbim. Evident, am acceptat.
După câteva ședințe, când părea deja mai relaxată, mi-a mărturisit:
„Știi, eu nu-i spun niciodată mamei când mă supăr sau când nu mă simt bine.
Nu vreau să se supere din cauza mea. Are deja destule pe cap.”
A zâmbit și s-a uitat în jos.
Nu era un gând „copilăresc”. Era o credință de bază formată devreme:
„Nevoile mele îi încarcă pe ceilalți. Așa că mai bine le ascund.”
În psihoterapia cognitiv-comportamentală, numim asta schemă de autosacrificiu. Apare frecvent la copiii care trăiesc într-un mediu cu părinți epuizați, perfecționiști sau indisponibili emoțional.
Nu e neapărat vina părinților. E ecoul unei dinamici tăcute: copilul devine „cel care are grijă”, ca să nu piardă afecțiunea.
Am vorbit cu mama ei. A fost un moment greu. Dar și vindecător. A realizat că în efortul ei de a proteja copilul de propriile greutăți, a transmis fără să vrea că nu e loc pentru emoțiile copilului.
Am lucrat apoi împreună, mamă și fiică, să învețe că a simți nu e o povară. E o punte.
Și că un copil nu e niciodată o „prea mult”. Doar simte nevoia să fie văzut...

🔒 Pentru respectarea confidențialității, fragmentele din cabinet sunt reconstruite cu grijă. Ele reflectă teme recurente din munca mea, iar scopul lor este exclusiv psihoeducativ – pentru a sprijini alți părinți să înțeleagă mai bine nevoile emoționale ale copiilor

15/07/2025

13/07/2025

Uneori simt că am avut noroc. Că și fiica mea m-a crescut, nu doar invers.
Există părinți care vorbesc doar despre ce au făcut ei pentru copilul lor.
Eu nu pot.
Pentru că știu câte lucruri am învățat eu de la fiica mea.
Despre răbdare. Despre limite. Despre greșeli. Despre când să taci și când să rămâi. Despre perspective. Despre joacă.
Aș fi putut deveni un altfel de om dacă nu era ea.
Și da, am fost acolo la fiecare etapă. Dar și ea a fost acolo la fiecare fragilitate de-a mea.
În psihoterapie vorbim despre „relația bidirecțională părinte–copil”. Nu doar noi influențăm.
Copiii noștri ne schimbă. Ne apasă ”butoanele”. Ne ajută să învingem rezistențe.
Ne deschid ochii.

12/07/2025

🔁 Distribuie – poate ajunge la un părinte care are nevoie să audă asta azi.