26/02/2025
Vorbim prea puțin despre cât de importantă este relația cu Dumnezeu și cât de mult ne afectează dubiile pe care le avem în această relație.
În ultima perioadă în din ce în ce mai multe terapii se dezvăluie subiectul ăsta, așa că am decis sa scriu puțin (mai mult, după cm v-ați obișnuit 😊) despre asta. Recunosc că a trebuit să-mi flexez și eu mușchiul curajului înainte să public acest text, tocmai pentru că e un subiect atât de intim și sensibil.
Mulți clienți îmi împărtășesc cu rușine și ezitare că vor să-și clarifice și repare relația cu Dumnezeu, că e important pentru ei să nu le invalidez credința, că au mai experimentat ca alții să încerce să-i convingă că Dumnezeu nu există.
Noi, terapeuții, suntem învățați să ne încredem în știință și să practicăm terapia bazată pe dovezi și să nu ne aducem credințele personale în procesul clientului, ci să-l ajutăm să facă ordine în credințele lui, să-și identifice propriile resurse și astfel să funcționeze cm îi este lui mai bine. Totuși, premisele de la care noi pornim, așa cm ne-am stabilit rolul de terapeut, n-au cm să nu interfereze, oricât de multă neutralitate ai dobândi. Facem evaluări constant și orice trece de planul a ceea ce știința numește realitate și normal se încadrează în diverse cutiuțe, de la zona de fabulație sau mai rău, patologie și bazat pe aceste evaluări facem și planul de intervenție. În calitate și de clinician, nu contest întru totul asta.
Însă Adevărul e undeva la mijloc, iar cele două – relația cu Dumnezeu și Credința și ancorarea în realitate și dovezile științifice – nu se contrazic. Nu e una sau cealaltă, ci este un echilibru între cele două, două perspective care împreună alcătuiesc o perspectivă mai amplă.
Ca terapeut, adeseori m-am găsit în situații în care o poziție neutră l-ar fi lăsat pe cel de pe canapeaua mea în aceeași dilemă, sau poate chiar mai adâncit în ea.
Sigur, există și cealaltă ”tabără”, cei care nu cred în Dumnezeu și care cred habotnic în știință. Nici aceștia nu trebuie invalidați în credința lor, pentru că a te încrede în știință și a respinge ideea de Dumnezeu nu înseamnă neaparat lipsa Credinței și a unei relații bune cu el, ci poate doar o neințelegere a conceptului la nivel profund și o respingere a habotniciei religioase.
Totuși, relația cu Dumnezeu este relația cu viața. Vorbesc despre Dumnezeu dincolo de primul de nivel de înțelegere așa cm se regăsește în religie și biserică. Și toate derivatele unei relații deficitare aici sunt corelate cu multe din subiectele cu care oamenii calcă în cabinetele de terapie – anxietate, depresie, rigiditate, furie, disociere, șamd. E despre câtă încredere am că viața va colabora cu mine sau că eu sunt capabil să fac surf pe valurile ei, cm văd neființa, cm procesez o pierdere sau un refuz, cât de ușor accept adversitățile și ce aleg să fac cu ele, cm iau decizii importante de viață, ce valori manifest în viața mea și în relațiile cu ceilalți, cât de benefice sunt alegerile pe care le fac, cât de responsabil sunt. Trecând puțin și prin dovezile științifice, sunt numeroase studii care demonstrează rolul major pe care Credința îl are în reziliență. Știm, reziliența este capacitatea cu care facem față situațiilor dificile și de a evolua în ciuda lor.
Deci nu militez prin acest discurs către niciun soi de habotnicie, fie ea spirituală sau științifică, că orice extremă poate fi nocivă, ci mai degrabă am intenția de a normaliza nevoia reală de a putea vorbi despre ce contează cu adevărat, despre esența filosofiei de viață umană, pentru a ne putea găsi claritate și echilibru în felul în care trăim și în care ne raportăm la viață și ne-viață, - că multe dintre suferințele psihologice vin și dintr-o înțelegere deficitară a ce se întâmplă după viață (sau/și înainte, pentru că prea-bine-cunoscuta frică de moarte derivă și din cm am înțeles moartea și ce se întâmplă după, cm trebuie să-mi trăiesc viața, de ce am venit aici, de ce așa, de ce în trupul ăsta, de ce în familia asta, de ce în țara asta; despre ce este si cm va fi evaluată existența mea, unde mă duc după ce trupul moare, șamd).
Toți avem un crez și o biblie, fie Biblia religioasă, în oricare variantă a ei, fie biblia DSM (pentru specialiștii în sănătatea mentală), fie legile fizicii, fie sistemul intern de referință (setul intern de convingeri despre sine, lume și viață derivat din experiențele anterioare de viață și concluziile trase în urma lor) șamd. Totuși, revin la aceeași idee, una nu ar trebui, în viziunea mea, să o excludă pe cealaltă. Că biologia ne spune că procesul de fotosinteza ajută plata să crească și să rodească este un aspect, însă că dincolo de cm se vede concret procesul asta este acel Viu fără de care planta n-are putea să fotosintetizeze – să transforme lumina în energie și hrană – nu se exclud.
Revenind la Dumnezeu și relația cu El, mai vreau sa clarific diferența dintre între religie și Credință. Religiile (poate puțin impropriu spus, dar urmăriți ideea) s-au străduit să explice credința și să o integreze în viața umană prin acțiuni, ritualuri, pilde, algoritmi, reguli. Da, Biserica a fost din răstimpuri o putere politică și o organizația care se ocupa de a ține masele sub control. Pe alocuri în moduri foarte eronate și greșite din punct de vedere moral, însă din alte puncte de vedere a furnizat niște repere fără de care mulți oameni n-ar fi avut contextele să jelească, să se conecteze cu ei înșiși și cu familia, să admire miracolul vieții, să-și onoreze neamul, să urmărească ritmurile naturii și să se acordeze la ele, să mulțumească, să se căiască – repere pe care suntem responsabili să le privim dincolo de dogmă, să le înțelegem rostul cu sufletul și pe care să le trecem prin propriul Discernământ, să alegem grâul de cenușă.
Spun asta pentru că eu însămi am fost ”certată” cu Dumnezeu tocmai pentru că aceste repere pe care Biserica ni le-a oferit, înțelese prost sau nu pe deplin, au ajuns la mine, copil fiind, stârnind respingere. Cum adică mă pedepsește Dumnezeu dacă dorm duminica când preotul e în slujbă? Cum adică n-am voie să intru în Biserică dacă sunt la menstruație? Cum adică e păcat să spăl, să îmi tai unghiile, să cos, să, să, să... și mai ales, dacă Dumnezeu e maximul posibil de Bine și ne iubește pe toți, de ce ar trebui să-mi fie frică de El? (o să revin mai jos și cu niște răspunsuri, așa cm am înțeles eu lucrurile până acum)
Am avut o discuție cu mama la telefon recent și m-a întrebat de unde atâta credință pe mine, că îi spuneam să mă lase în pace când eram copil și îmi spunea să mergem la biserică. I-am răspuns și ei ce vă spun și vouă.
Pentru că mi s-a prezentat greșit ce este și ce face Dumnezeu, am concluzionat că eu nu vreau asta. Așa că am bâjbâit prin viață căutând prin toate părțile, adeseori îndepărtându-mă și mai mult și poate chiar ajungând în locuri, situații, credințe, atitudini mai greșite și mai nocive decât era cazul. Totuși, pentru că Sufletul e o bucățică de Dumnezeu și se tot cerea Acasă, am continuat să caut până am găsit oamenii, contextele, evenimentele potrivite care să mă ghideze să-mi clarific despre Dumnezeu, Viață și Credință. Am început să discern, să simt, să mă rog cu sufletul, să fiu (mai) sinceră cu mine și cu El și așa a putut să intre Lumină și Pace mai multă în viața mea și-n sufletul meu.
Foarte multe aspecte din viața mea, convingeri, atitudini, perspective, relații au ajuns să se cearnă și să se îndrepte în procesul ăsta. Slavă Cerului, mai e mult de lucru, dar e un început și tot ceea ce am dobândit pe parcurs mi-a adus mai multă încredere, mai multă acceptare, colaborare, sens, apartenență, mai multă Iubire.
Am mai scris cândva despre faptul că cine vrea să-și repare relația cu părinții, de fapt caută să-și repare relația cu Dumnezeu. Tatăl ceresc și Mama cerească. Modul și măsura în care ne simțim protejați, ghidați, mângâiați de Viață. În cabinetele de psihoterapie lucrăm cel mai mult cu copilăria și relația cu părinții. Și da, scopul nu este să îi schimbăm pe părinți sau copilăria, trecutul e așa cm e și oamenii ăștia sunt așa cm sunt. Însă sentimentul de neajutorare, de frustrare, de însingurare, de a fi neînțeles, de a te chinui prin viață pentru că părinții pământeni, cât au putut ei de bine să ne crească, totuși ne-au provocat răni pe care le purtăm cu noi, care ne fac să ne fie greu să avem încredere în noi, în ceilalți – în viață.
În tot timpul ăsta, suntem departe de Dumnezeu – de ceea ce e profund benefic, călăuzitor, mângâietor, vindecător. Și toată durerea, tot zbuciumul, de oricare fel ar fi el, avem impresia că-l ducem singuri și că sorții de izbândă sunt fie departe, fie greu de obținut, fie în mâinile și puterea altora, fie imposibili. Ne adâncim în găuri negre încercând să ne agățăm de orice ne mai poate ajuta să plutim cât de cât. Și uneori reușim, chiar pe perioade îndelungate, însă cu costul trădării de Sine (bucățica aia de Dumnezeu din noi), cu un efort foarte mare, cu o deznădejde mocnită și cu o ruptură undeva în profunzimea ființei.
Nu vorbesc din cărți sau dintr-o utopie imaginată, vorbesc despre ce am trăit și înțeles pe propria-mi piele.
Mi se pare trist că ne e atât de greu să vorbim despre relația cu Dumnezeu. Că ne e rușine cu Credința noastră că vom părea ridicoli sau habotnici, sau să minimizăm importanța modului în care înțelegem viața și cât de multe suferințe psihice, sufletești, mentale, fizice, cât de mult dezechilibru se poate instala în ființele noastre pornind tocmai de aici. Și este contraproductiv să ne ferim să-L aducem în discuție, învârtindu-ne în jurul tehnicilor infinite care funcționează mai mult sau mai puțin. Avem și vorba aia, că despre religie și politică nu se discută, diferențele de opinii și atitudini ne sperie ca s-ar putea să pierdem relații pe care le considerăm importante sau să fim respinși – din nou o manifestare a neîncrederii în Sine și în El.
Totuși tânjim după conexiune intimă, după sănătate ”mentală”, după autenticitate, după reziliență. Și dacă îl scoatem pe Dumnezeu din ecuație și rămânem doar cu mintea și concretul, cu fantezia ca suntem în control deplin sau din contră, că alții au răspunsurile pentru noi, vor rămâne în continuare goluri pe care apoi ne vom strădui să le umplem ca Fomilă, învârtindu-ne în jurul cozii – pentru că cm să avem toate acele lucruri, dacă ne e șubred cordonul ombilical?
Fiecare are liber arbitru și discernământ. Putem alege să trăim cm vrem, însă e mai bine și mai ușor cu Dumnezeu alături. Pentru că atunci când relația asta e limpede și armonioasă, se ia un văl mare de pe viață, apare firescul, ai repere mai clare, o inimă mai plină. Totul devine mai ușor, pentru că înțelegi că nu ești niciodată singur, pentru că adevăratul sens al ”fricii de Dumnezeu” este o combinație de Respect, Iubire și Smerenie – a-ți ști locul în familie (la propriu și la figurat pe toate nivelele de înțelegere), având încredere în Corectitudinea Lui si a fi responsabil de acțiunile tale, a avea încredere în tine însuți că poți duce ce-ți aduce viața pentru că nu ești singur – a recunoaște intervenția Lui în momentele cele mai critice, a onora si respecta viața pe care ai primit-o, bagajul cu care ai venit, rolul și misiunea într-un context mai amplu, lecțiile de viață pe care le ai de învățat, a accepta și conlucra cu Viața.
Abia atunci ieșim din neajutorare, din frici, din vinovății, din nedreptăți și ranchiune, din furie și însingurare, deznădejde, victimizare, din orgoliu și încrâncenare.
Închei cu o vorbă pe care o știu de la cineva tare drag mine.
”Fă un pas spre Dumnezeu, iar El va face 10 spre tine.”
