What are the opening hours?

Tuesday 11:00 - 17:00 Wednesday 11:00 - 17:00 Thursday 11:00 - 17:00 Friday 11:00 - 17:00

https://www.facebook.com/143494059471173/

Psiholog Alin Savelie, Români (2025)

18/07/2025

Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv.

Dacă tot am intrat în celebra perioadă a evaluărilor de mijloc de an (mid-year reviews), vă propun să vorbim puțin despre feedback — cm îl transmitem, cm îl primim și, mai ales, ce facem cu el post factum.

„Nu mă deranjează feedbackul, doar să fie formulat constructiv.” Ai auzit-o și tu. Poate ai și spus-o. Eu sigur da. Dar uneori, oricât de politicos ar fi formulat, tot doare. Parcă e un ghem care se strânge în piept. O încordare în umeri. O reacție defensivă care nu ține cont de bunăvoință.

Nu e despre cuvintele celuilalt. E despre ce declanșează în noi.

Am cunoscut directori care susțin feedback 360 pentru toată organizația — dar își justifică agresiv fiecare punctaj mai slab primit. Am întâlnit oameni de HR care vorbesc despre „cultură deschisă” și totuși simt anxietate reală când primesc o observație personală.

Și psihologi. Psihologi care simt o rușine surdă dacă le spune cineva că au vorbit prea mult într-o sesiune.

Știi ce au toți în comun? O luptă tăcută cu controlul și rușinea. Nu cu feedbackul. Feedbackul e doar declanșatorul.

Când primești o observație critică, creierul tău poate reacționa ca și cm cineva ți-ar fi tras brusc preșul de sub imaginea de sine. Nu contează dacă ai 20, 30 de ani sau 50, dacă ești team lead sau CEO. Dacă în spatele succesului stă un panou invizibil pe care scrie: „Merit iubire doar dacă sunt competent(ă)”, orice sugestie că nu ești suficient te va sfâșia pe dinăuntru.

Nu are nicio legătură cu perfecționismul. Are legătură cu supraviețuirea psihologică. Rușinea e una dintre cele mai subtile forme de control interior. Este vocea care spune: „Dacă greșesc, o să fiu mai puțin respectat(ă).” „Dacă nu fac totul perfect, se va vedea că sunt un impostor.” „Dacă primesc feedback negativ, nu mai am autoritate.”

Și atunci apare armura. Raționalizăm. Ridicăm standarde. Punem filtre. Sau devenim excesiv de receptivi, dornici să „îmbunătățim” tot, până la epuizare. Dar nu din dorința reală de dezvoltare, ci din frică. Din nevoia de a păstra controlul.

Sunt oameni care aud un feedback negativ și întreabă calm: „Poți să-mi dai un exemplu concret?” Și chiar vor să știe. Și apoi îți zâmbesc. Și spun: „Îți mulțumesc. Cred că ai dreptate.” Asta nu vine dintr-o stimă de sine „cât China de mare”, ci dintr-o stimă de sine stabilă. Care nu se prăbușește când apare o oglindă.

Dar nu toți am avut norocul să creștem cu genul acela de validare care spune: „Te iubesc și când greșești.” „Poți fi valoros chiar și când nu știi tot.” „Poți fi lider și dacă recunoști că ai dat-o de gard.” Mulți am învățat că valoarea proprie e tranzacțională. Ești bun dacă ții totul sub control. Dacă ai toate răspunsurile. Dacă ești în primii 10%. Ce loc mai are feedbackul negativ într-o ecuație ca asta? Ce loc mai are umanitatea?

Uneori, criticile celorlalți se lipesc de rănile noastre ca niște cârlige. Nu pentru că sunt crude, ci pentru că ne ating exact acolo unde suntem deja sensibili. Un șef care îți spune că nu ești destul de clar în prezentări? Poate atinge vocea din copilărie care ți-a spus că „nu te exprimi bine” sau că „ești un bâlbâit”. Un coleg care îți spune că pari rece? Poate activează rușinea de a fi vulnerabil.

Nicio sesiune de feedback nu e 100% despre muncă. E și despre noi.

Adevărul e că feedbackul negativ nu e niciodată comod. Dar poate fi revelator. Dacă, în loc să ne grăbim să-l respingem sau să-l digerăm instant, îl ținem o clipă în mână. Îl întoarcem pe toate părțile. Întrebăm: „Ce parte din mine reacționează acum?” „Care e povestea pe care mi-o spun despre mine în acest moment?” „Ce evaluează cu adevărat feedbackul ăsta: o acțiune… sau identitatea mea?”

Uneori, feedbackul e prea brutal sau eronat. Alteori e inutil. Sau pur și simplu nedrept. Dar reacția ta spune ceva important despre relația pe care o ai cu tine.

Dacă te rănește profund, întrebarea nu e: „Cum să fac să nu mai primesc feedback negativ?” ci: „De ce doare atât de tare să nu fiu perfect(ă)?”

Într-o cultură de business obsedată de performanță, stima de sine a devenit colaterală. Dar nu poți construi o echipă matură, o organizație deschisă sau un leadership autentic fără oameni care au voie să greșească. Care pot primi feedback fără să intre în colaps identitar. Care știu că valoarea lor nu stă în imagine, ci în capacitatea de a crește.

02/07/2025

Ce legătură are partenerul de cuplu cu succesul tău? Mai multă decât îți imaginezi.

De câte ori nu ai auzit vechea expresie „în spatele unui bărbat de succes se află o femeie puternică”? Sau, mai modern, „un partener bun te ridică, nu te încurcă”? Ei bine, nu sunt doar vorbe în vânt. Dincolo de romantism, compatibilitate sau fluturi în stomac, partenerul de viață este una dintre cele mai puternice influențe asupra direcției în care merge viața ta — profesională, emoțională, financiară și chiar fizică.

Alegerea partenerului nu este (doar) despre iubire — este despre viitor

Alain de Botton, autorul elvețian cunoscut pentru felul în care aduce filosofia în viața de zi cu zi, spune așa:
„Adevărata compatibilitate este capacitatea a două persoane imperfecte de a negocia cu blândețe și răbdare neînțelegerile dintre ele.”
Dar ca să ajungi acolo, trebuie mai întâi să alegi pe cineva alături de care vrei să construiești, nu doar să visezi. Pe cineva care poate să stea cu tine nu doar în vacanțe și restaurante, ci și în perioadele de eșec, de stres, de reconstrucție.

Cine te ține în loc și cine te împinge înainte

Un partener echilibrat, stabil emoțional și orientat spre creștere poate fi cel mai puternic catalizator pentru succesul tău. E persoana care îți spune „du-te, încearcă”, care te susține când cazi, care îți oferă spațiu să crești, dar și oglindă când e cazul să-ți vezi umbrele. Este cineva care înțelege ce înseamnă muncă emoțională, asumare, timp pentru sine și pentru celălalt.

La polul opus, un partener anxios, instabil, dependent sau hipercritic îți poate seca energia în moduri subtile dar constante: îndoieli, reproșuri, gelozii, conflicte nerezolvate. Toate acestea îți scad nu doar calitatea vieții, ci și performanța în orice domeniu: job, creativitate, sănătate.

„Îndrăgostește-te de o proastă” (sau la fel de simplu, “de un prost”) – un text provocator cu tâlc

Un articol vechi, devenit viral, circulă pe net cu titlul provocator „Îndrăgostește-te de o proastă”. Deși tonul e amar, sarcastic, groaznic de misogin și nu exprimă opinia mea personală, mesajul transmis e simplu: dacă îți alegi partenerul doar pe bază de aspect, statut sau orbire hormonală, fără să te întrebi dacă omul de lângă tine îți înțelege sufletul, visurile și vulnerabilitățile, s-ar putea ca acel partenerat să te coste ani din viață. Ani în care n-ai crescut, n-ai fost tu, n-ai creat, n-ai iubit cu adevărat.

Ce fel de partener îți construiește viitorul?

Partenerul potrivit nu e „perfect”, ci conștient de sine. Un om cu care poți vorbi și despre frici, și despre bani, și despre dorințe, și despre eșecuri. Cineva care nu fuge de intimitate emoțională. Care te provoacă, dar nu te sabotează. Care nu concurează, ci colaborează cu tine.

Succesul nu e doar despre strategii, cursuri, efort sau bani. E și despre cine e lângă tine seara, când vii obosit, cu sufletul jumătate gol sau plin de idei. Despre cine îți ține oglinda în față, îți spune adevărul cu blândețe și te ține în brațe când lumea pare că se destramă. Despre cine te inspiră să vrei mai mult de la tine, nu doar să supraviețuiești, să exiști.

Și dacă vrei o întrebare simplă pentru selecție…

Întreabă-te așa: „Dacă rămân cu acest om 10-15 ani, în ce direcție mă va duce? Îmi pot păstra valorile? Pot deveni mai bun? Mă simt liber, întreg și inspirat?”

Dacă răspunsul e un DA sincer, investește. Dacă e un „nu știu” plin de neliniște, poate e momentul să te întrebi: aleg omul de azi sau tiparul de ieri?

20/06/2025

Tulburările de comportament alimentar – o luptă tăcută

De-a lungul a peste 10 ani de lucru cu oamenii, în cabinet, am observat o durere aparte, una care nu se vede ușor din exterior. Nu e strigată și nici nu e cerșită. De multe ori vine îmbrăcată în haine largi, închise la culoare, în perfecționism, în control dus la extrem. Este durerea celor care trăiesc cu tulburări de comportament alimentar – o luptă constantă între vină, rușine și nevoia de control sau validare.

Și da, deși cel mai adesea vorbim despre femei – adolescente, tinere sau chiar mature – tulburările alimentare nu aleg exclusiv in funcție de s*x. Le întâlnim și la bărbați, dar sunt poate chiar mai invizibile, tocmai din cauza stigmatului și a credinței că „doar fetele se luptă cu așa ceva”.

Dincolo de farfurie: cateva cuvinte despre control, imagine de sine și emoții dureroase

Anorexia nervoasă, bulimia sau tulburarea de alimentație compulsivă nu sunt la bază, doar probleme cu mâncarea. Sunt manifestari ale unor rani mult mai adânci: teama de a nu fi destul de bun, sentimentul de pierdere a controlului, lipsa de siguranță, rușinea legată de aspectul propriul corp.

O tânără de 19 ani pe care am însoțit-o în terapie îmi spunea:

„Mă simt vinovată chiar și când mănânc un iaurt. Mă gândesc că n-am fost destul de puternică.” Pentru ea, fiecare aliment devenise o unitate de măsură a valorii personale. Nu mai era despre nutriție, ci despre „cât de bună sunt dacă mă abțin”.

Un alt exemplu vine din partea unui bărbat de 34 de ani, sportiv:

„Nu îmi permit să sar antrenamentul sau să mănânc ceva nesănătos, pentru că atunci mă simt slab. În capul meu, bărbăția e legată de control total asupra corpului.” La el, lupta nu era cu kilogramele, ci mai degrabă cu ideea de vulnerabilitate.

Femeile, imaginea corporală și standardele toxice

Statisticile spun că 90% dintre oamenii diagnosticați cu tulburări alimentare sunt femei. Nu pentru că bărbații nu le au, ci pentru că femeile cresc în culturi în care aspectul fizic devine o monedă de mare valoare. În care o fată învață, de mică, că trebuie să fie „slăbuță, drăguță, acceptată”.

Gândește-te la câte reclame, filme sau rețele sociale promovează „corpul perfect”, fără un gram de grăsime, cu filtre și unghiuri „bune”. Cum ar putea o adolescentă în plină formare a identității să creadă că valoarea ei nu stă în numărul afișat pe cântar?

Rușinea și tăcerea – combustibil pentru boală

Ce doare și mai tare este că aceste tulburări vin la pachet cu o cantitate uriașă de rușine. Mulți pacienți spun:

„Mi-e rușine să spun că vomit după ce mănânc.” „Mi-e rușine să recunosc că nu pot mânca fără să plâng.” „Mi-e rușine să cer ajutor.”

Iar în această rușine, se izolează. Nu cer sprijin, nu vorbesc cu nimeni. Își ascund comportamentele sub pretexte diverse: „Nu mi-e foame acum”, „Tocmai am mâncat” sau „Țin o dietă mai specială”.

Rușinea – mai ales în cultura noastră care idealizează autocontrolul – devine o barieră majoră în vindecare.

Această suferința ajunge chiar și la palatul regal sau în literatură

Prințesa Diana a vorbit deschis despre bulimia nervoasă care a însoțit-o ani de zile. Spunea că episoadele de mâncat compulsiv și vărsăturile autoinduse au fost o formă de a face față durerii emoționale și respingerii:

„Bulimia era un simptom al ceea ce se întâmpla în viața mea. Mă făcea să simt că pot controla măcar ceva.”

Și în lumea literară, Franz Kafka – cunoscut pentru sensibilitatea sa și pentru alienarea tematică din scrierile sale – arăta semne de aversiune față de propriul corp și alimentație. Din jurnalele lui reiese o relație aproape ostilă cu mâncarea și o nevoie profundă de control, descriindu-se pe sine ca „dezgustat de propriul corp”.

Astfel de exemple ne arată că nimeni nu este imun. Nici faima, nici talentul, nici poziția socială nu protejează de suferința interioară.

Cum putem ajuta

Nu există o formulă magică, dar există câteva lucruri care pot schimba mult:

Să renunțăm la comentarii excesive despre aparențe – fie ele pozitive sau negative. „Ce bine arăți acum, ai slăbit mult!” poate hrăni o tulburare, fără să ne dăm seama.
Să nu reducem totul la voință. Tulburările alimentare nu sunt mofturi sau „lipsă de control”. Sunt boli psihice complexe, cu baze biologice, cognitive și sociale.
Să învățăm să ascultăm, nu să judecăm. Uneori, simplul fapt că o persoană se simte ascultată, văzută, poate fi primul pas spre vindecare.
Să încurajăm terapia specializată. Intervenția cognitiv-comportamentală (CBT) este una dintre cele mai eficiente. În terapie, lucrăm nu doar cu comportamentele, ci și cu gândurile distorsionate, emoțiile dureroase, imaginea de sine și relația cu propriul corp.

În loc de concluzie

Este din pacate cert că nu putem salva pe toată lumea, dar putem face ceva foarte important: să nu mai întoarcem privirea.

Să avem curajul să vorbim despre aceste tulburări. Să privim dincolo de farfurie, dincolo de kilograme, dincolo de aparențe. Să fim mai blânzi. Mai conștienți. Mai atenți.

Uneori, ceea ce pare o simplă „dietă” poate fi, în realitate, un strigăt mut după ajutor.

16/06/2025

Înscrieri deschise
Formare continuă: Lucrul cu criza, trauma și abuzul
(20 credite CPR)

Stimați psihologi,

Vă invităm să participați la programul nostru de formare continuă cu tematica „Lucrul cu criza, trauma și abuzul”, dedicat profesioniștilor care doresc să aprofundeze abordarea clinică și umană a acestor subiecte.

Într-un cadru atent structurat, veți avea ocazia să învățați cm să recunoașteți, înțelegeți și însoțiți terapeutic momentele de criză precum și efectele traumelor și ale abuzului cu claritate teoretică și instrumente aplicabile imediat în cabinet.

Detalii organizatorice:

📅 Perioada: 2–23 iulie
🕔 Program: în fiecare miercuri, între 17:00–21:00
💻 Format: 16 ore online pe platforma zoom + 4 ore de studiu individual

Participanții vor primi:

– Informații teoretice clare, bine structurate;
– Modele de activități practice aplicabile imediat;
– O carte digitală completă cu toate materialele de curs și nu numai;
– 20 de credite profesionale CPR

Taxa de participare:
– 1250 RON –pentru psihologi, psihoterapeuti
– 1000 RON – pentru cursantii și absolvenții APSC

📩 Înscrierile sunt deschise.

Pentru a vă rezerva locul, vă rugăm să răspundeți acestui mesaj, ori la una dintre adresele de mai jos:

barbaracraciun@yahoo.com
emanuela_pascari@yahoo.com
smarandamgutu@gmail.com

Vă mulțumim și vă așteptăm cu drag în cadrul formării,

Echipa APSC

13/06/2025

Când mintea o ia pe un drum necunoscut – despre boli mintale și neputința noastră în fața lor

Sunt unele povești care imi rămân în minte mult timp după ce s-a încheiat ora de terapie. Sunt povești care rămân cu mine chiar și după ce trec ani de zile. Și asta nu doar pentru ca devin foarte pregnante pentru cei care le trăiesc, dar și pentru ca ne oferă o perspectivă diferită asupra unor lucruri pe care credeam ca deja le cunoaștem, însă nu pe deplin.

Într-una dintre seiunile de teapie, un client mi-a detaliat despre un coleg de-ai lui, cu care lucrase ani buni. Un om echilibrat, implicat, cu care se putea lucra și discuta ușor. Apoi, brusc, totul s-a schimbat. Comportamentul lui a devenit greu de recunoscut, ca și cum, de la o zi la alta, nu mai era aceeași persoană.

Un om despre care spunea că era implicat, coerent, sociabil, echilibrat, ca să il citez, “un tip super ok”. Până într-o zi când, încetul cu încetul, a început să „devină altcineva”. Vorbea singur la birou. Avea suspiciuni ciudate. Îl acuza pe manager că „îi umblă în laptop”. Râdea în momente complet nepotrivite sau părea cu totul deconectat de la realitate.

Inițial au crezut că e stresat, că poate are un episod depresiv sau că se confruntă cu ceva personal. Dar lucrurile s-au agravat. A ajuns să fie internat și diagnosticat cu schizofrenie. Boala apăruse brusc. Fără un istoric medical cunoscut. Fără „semne” pe care colegii să le fi putut citi din timp.

Bolile mintale nu anunță întotdeauna când vin

Această poveste m-a urmărit zile întregi, pentru că nu este singulară. În cabinet văd adesea persoane care au în familie, în grupul de prieteni sau printre colegi astfel de experiențe. Schizofrenia, tulburarea bipolară, borderline-ul nu sunt „ciudățenii rare” sau „extreme patologice” – sunt realități dureroase și mult mai comune decât ne place să credem.

În unele cazuri, apar treptat. În altele, la fel ca în povestea de mai sus, se instalează aproape din senin, cu o forță care răstoarnă tot ce părea stabil.

Schizofrenia poate aduce halucinații, deliruri, o rupere profundă de realitate. Tulburarea bipolară transformă uneori un om calm și temperat într-un carusel de energie, impulsivitate și decizii riscante. Iar tulburarea de personalitate borderline se trăiește ca un haos emoțional continuu – cu relații intense, frici de abandon, izbucniri și apoi remușcări sfâșietoare.

Sistemul de sprijin – prea slab, prea puțin, prea târziu

Realitatea e că sistemul nostru medical și social nu e pregătit să facă față acestor situații.

Spitalele de psihiatrie sunt puține, subfinanțate și, adesea, mai degrabă locuri de „izolare temporară” decât de tratament complex. Iar odată ce criza trece și pacientul e externat, urmează o altă luptă: cu reintegrarea, cu stigma, cu lipsa serviciilor de suport, cu o societate care, sincer spus, preferă să întoarcă privirea.

Psihoterapia ajută. Medicamentele pot stabiliza. Familia și prietenii pot fi o ancoră. Dar când toate acestea lipsesc sau sunt prea fragile, recăderile sunt frecvente, iar izolarea devine profundă.

Și noi, ceilalți – ce putem face?

De multe ori, cei din jur se simt neputincioși. E greu să vezi cm un om se schimbă atât de mult încât devine imposibil de recunoscut sau de înțeles.
Dar, chiar și așa, cred că avem o responsabilitate.
Putem începe prin a vorbi despre asta. Prin a recunoaște că bolile mintale nu sunt „povești de speriat copiii”, ci realități medicale care pot apărea în orice familie, în orice birou, în orice grup de prieteni.
Putem cere mai mult de la sistem – nu doar tratament în spitale, ci echipe de suport, prevenție, educație psihologică, campanii de conștientizare.

Putem învăța să nu ne temem de ceea ce nu înțelegem și, mai ales, să nu abandonăm oamenii care suferă.

Pentru că, uneori, simplul fapt că rămânem alături – cu empatie, cu răbdare, cu acceptare – poate fi exact ancora de care cineva are nevoie ca să nu se piardă de tot.

04/06/2025

Să se supună!

În România, femeia trebuie „să fie cuminte”.
Să nu deranjeze. Să nu se plângă. Să nu ridice tonul.
Să rabde. Să înțeleagă. Să lase de la ea.
Pentru că dacă vorbește, e isterică. Dacă pleacă, e vinovată. Dacă rămâne, „înseamnă că-i place”.

Această mentalitate nu dispare. Se transformă. Se reinventează. O regăsesc zi de zi, în cabinet.

Femei educate, independente financiar, cu o carieră solidă… dar cu vocea interioară frântă.
Care vin cu atacuri de panică, insomnii, epuizare, depresie, stări de neputință — și abia după luni bune reușesc să rostească:
„De fapt… mă controlează. Mă manipulează. Mă jignește zilnic. Mă face praf.”

Nu știu că sunt în abuz. Nu-și spun asta. Se învinovățesc: „Poate exagerez. Poate sunt eu prea sensibilă.”
Așa arată patternul. Așa funcționează. Subtil, insidios, cu pași mici și tăcuți.

Și apoi vin întrebările din afară:
– „De ce nu pleci?”
– „Cum ai ajuns să suporți așa ceva?”
– „Dar e un tip atât de ok cu ceilalți...”

Pentru că patternul de abuz nu începe cu o palmă.
Începe cu un compliment ironic.
Cu o comparație subtilă.
Cu izolare emoțională.
Cu controlul banilor, al hainelor, al prietenilor, al deciziilor mici.
Cu gelozie ambalată în „grijă”.

Femeile intră în relații cu speranța de a fi văzute, iubite, înțelese. Și rămân în relații toxice din frică, rușine și o formă de îndoctrinare.
Pentru că au învățat că „o femeie puternică face tot ce ține de ea ca să meargă relația”.

Din păcate, discursul public întărește aceste dinamici.
Influencerii manosferei, genul fraților Tate și alți „guru de masculinitate” normalizează dominarea și desconsiderarea femeii.
Îi învață pe băieți că „valorile tradiționale” înseamnă control, superioritate, lipsă de empatie.
Le spun fetelor că succesul lor în viață depinde de cât de „neconflictuale” sunt.

În paralel, avem un discurs politic care minimizează constant violența domestică și desconsideră drepturile femeilor.

Și uite așa, ciclul se închide: educație slabă, cultură care normalizează abuzul, instituții care îl ignoră, și psihicul care nu mai face diferența între iubire și teroare emoțională.

În cabinet, văd cm se rupe acest pattern, dar este greu. Foarte greu.

După luni sau ani de terapie, unele femei încă spun:
– „Dar dacă aș fi mai calmă, poate s-ar schimba.”
– „Uneori e și vina mea...”
– „Nu vreau să-mi urască copiii tatăl.”
– „Poate îl iubesc totuși.”

Asta face abuzul psihologic: te face să crezi că ești vinovată de propria durere.
Că trebuie să salvezi pe altcineva, în timp ce tu te pierzi pe tine.
Și totuși, ele vin în terapie. Caută. Se luptă. Încet, dar hotărât. Și e un privilegiu să le fiu alături.
Pentru că vindecarea nu e doar personală. E un act de rezistență.

Ce avem de făcut?
Nu ne putem permite să tratăm misoginia ca pe o opinie.
Nu putem lăsa vocile care glorifică supunerea și controlul să formeze următoarele generații.
Nu ne mai permitem să spunem: „Așa a fost dintotdeauna.”

Când „supunerea” e un ideal, abuzul devine normă.

Când femeia trebuie să „lase de la ea” pentru linstea celuilalt, se pierde pe ea.

Când masculinitatea înseamnă dominare, pierdem toți.

Când bărbatul e învățat că are dreptul „să pună la punct femeia”, devine agressor.

E timpul să recunoaștem că nu vorbim despre cazuri izolate.

Vorbim despre o cultură care trebuie deconstruită.

În fiecare familie. În fiecare discurs. În fiecare cabinet.

Vindecarea începe cu un NU.

Un NU ferm, rostit chiar dacă tremuri.

Un NU care spune: „Nu mai tac. Nu mai rabd. Nu mă mai micșorez pentru confortul tău.”

23/05/2025

Dialogul socratic – care schimbă tot

Am momente în cabinet când un client spune ceva – o convingere, o frică, o concluzie rostită pe un ton apăsat – și tot ce pot să fac este să întreb: „Cum ai ajuns la ideea asta?” sau „Ce altceva ar putea fi adevărat aici?”

Nu e o întrebare complicată, dar are un efect aproape visceral. Se face un pic de liniște. Urmează un oftat, un „hm…” sau o ridicare ușoară de sprânceană. Și de acolo se desface un întreg ghem de gânduri.
Asta este, de fapt, esența dialogului socratic. Întrebările acelea aparent simple, dar care nu te lasă în pace. Întrebările care nu îți dau răspunsul, dar care îți zdruncină certitudinea.

Socrate – precursorul terapeutului curios

Metoda vine, evident, de la Socrate. Nu din cărți de psihologie, ci din Agora Atenei, unde el își punea problema dacă cei din jur chiar știau despre ce vorbesc. Nu voia să umilească. Voia să înțeleagă. Sau, mai degrabă, voia să-i ajute pe ceilalți să înțeleagă că nu stiu atat de mult pe cat cred – și că de acolo începe, de fapt, înțelepciunea.

Ceea ce făcea Socrate era un fel de artă a întrebării. El nu spunea: „ai greșit”. Spunea: „explică-mi mai bine cm vezi asta”. Și, încet-încet, celălalt își dădea seama că povestea nu se leagă exact cm credea el.
Mai mult decât o tehnică, era un fel de dans – între două minți, între două feluri de a privi lumea.

Cum se traduce asta în terapie
În terapie, metoda a fost preluată și rafinată mai ales în terapiile cognitiv-comportamentale. Dar adevărul e că o regăsim, în forme mai fluide sau mai structurate, în aproape toate școlile terapeutice.

Pentru că funcționează.
Clientul vine, de multe ori, cu gânduri automate pe care le ia drept fapte certe. Și nu pentru că nu ar fi inteligent, ci pentru că așa funcționează mintea noastră când e sub stres sau durere. Iar terapeutul, în loc să răspundă cu un „nu e adevărat ce gândești tu”, oferă o altă abordare: „hai să ne uităm împreună la gândul acesta”.

Și începem:
– Ce dovezi ai pentru gândul acesta?
– Dacă ai trăi momentul acesta din exterior, ai vedea la fel?
– Ce altă explicație ar putea exista?
– Ai mai avut gânduri similare în trecut? Cum s-au adeverit?
– Ce impact are asupra ta când crezi acest lucru?

Par întrebări blânde, dar uneori scot la iveală furie, rușine, tristețe. Alteori eliberează.

Un exemplu banal, dar revelator
Îmi amintesc de o discuție cu un client care mi-a spus, destul de convins: „Șeful meu clar e nemulțumit de mine. Nu mi-a mai dat niciun feedback de luni de zile. Probabil mă consideră slab.”
Și l-am întrebat:
– „Ai dovezi clare că asta crede el?”
– „Ai avut parte de feedback negativ în trecut?”
– „Tăcutul e mereu semn de nemulțumire de la șeful tău? Sau poate fi și altceva?”

La finalul sesiunii nu știam sigur ce gând e adevărat. Dar nici el nu mai era sigur că e clar vinovat. Și acel spațiu de incertitudine a fost suficient pentru a respira un pic.

Dialogul nu e doar tehnică – e atitudine
Important de spus: întrebările nu sunt unelte reci. Nu sunt un checklist de bifat. Dacă le pui fără prezență, fără căldură, fără respect profund pentru celălalt, nu funcționează.
Dialogul socratic nu e despre a demonstra ceva. E despre a invita. A crea spațiu. A reflecta împreună.

Uneori, întrebările bune nasc lacrimi. Alteori, râsete. Sau doar o tăcere lungă. Dar în acea pauză, omul începe să se gândească altfel despre el.

Și poate, asta e tot ce contează.
Pentru mine, ca terapeut, metoda asta nu e un protocol, ci un mod de a fi. Când încetez să mă poziționez ca expert și încep să fiu mai curios, mai uman, ceva se schimbă.

Și da, este clar că nu sunt Socrate. Dar dacă omul din fața mea pleacă din cabinet întrebându-se mai sincer „cum știu ce știu?” – atunci simt că a învațat ceva esențial.

În Terapie

26/04/2025

Săgeata verticală – cm ajungem la adevărurile care ne dor

În terapie, aud des fraze care par definitive: „Arăt groaznic.” „Nu sunt destul de bun.” „O să creadă că sunt penibil.” Dar de fiecare dată când le aud, îmi vine același gând: ok, și dacă asta este adevărat, atunci ce? Acolo începe, de fapt, lucrul real. Pentru că de cele mai multe ori, gândurile astea sunt doar suprafața. Sub ele este mult mai mult.

Una dintre tehnicile pe care le folosesc cel mai des – și pe care o iubesc pentru cât de simplă și profundă este – se numește tehnica săgeții verticale. Nu e complicată, nu sună sofisticat, dar face ceva ce puține metode reușesc: ne duce exact acolo unde doare, dar într-un mod blând.

Ce este tehnica aceasta?

În esență, reprezintă o serie de întrebări care ne ajută să coborâm, pas cu pas, de la un gând de suprafață la o convingere profundă. O credință despre noi, despre lume sau despre ceilalți. Se numește „săgeata verticală” pentru că mergem în jos, către esență.

Întrebarea de bază este: „Dacă asta e adevărat, ce înseamnă asta pentru tine?” Și o tot punem. Cu răbdare. Uneori de 4-5 ori. Nu ca să „săpăm”, ci ca să înțelegem ce doare cu adevărat.

Am învățat asta din TCC (terapia cognitiv-comportamentală), de la David Burns, Judith Beck și din multe ore de lucru cu oamenii. Dar adevărul e că am învățat-o și din mine. Din felul în care și eu mi-am spus ani la rând: „Trebuie să fiu puternic” – și abia mai târziu am înțeles că în spate era o frică uriașă.

Unde e utilă?

Oriunde sunt gânduri care se repetă și ne apasă:

în anxietate socială („dacă mă bâlbâi, ce-o să creadă despre mine?”)
în perfecționism („dacă greșesc, ce se întâmplă cu mine?”)
în rușine cronică
în depresie
și mai ales în tulburarea dismorfică corporală (BDD), unde totul pare să se reducă la cm arăt

Un exemplu real – o clientă și lupta cu oglinda

O să-ți povestesc despre A., o tânără de 27 de ani care mi-a spus, la a doua întâlnire: „Nu pot să ies din casă fără machiaj. Mi se pare că fața mea e... greșită.”

Am întrebat-o cu blândețe: – „Și dacă cineva te vede fără machiaj?” – „O să mă judece. O să creadă că sunt neîngrijită.” – „Și dacă te judecă?” – „Înseamnă că nu sunt demnă de respect.” – „Și dacă nu ești demnă de respect?” – „Atunci nu merit să fiu iubită.” – „Și dacă nu meriți să fii iubită…?” – „Înseamnă că sunt defectă.”

Cuvintele ei au ieșit cu un fel de ușurare și tristețe în același timp. Ca și cm ar fi recunoscut, în sfârșit, ce crede cu adevărat despre ea. N-a fost ușor, dar de acolo a început munca reală – nu pe fondul de ten, ci pe credința că trebuie să „corecteze” ceva ca să merite iubirea.

De ce contează?

Pentru că, până nu descoperim ce credem cu adevărat despre noi, e ca și cm am trăi cu o aplicație care rulează în fundal și ne consumă toată bateria. Acea voce care spune: „Nu ești destul.” „Trebuie să te prefaci.” „Dacă te văd așa cm ești… te vor respinge.”

Cu tehnica acesta, scoatem la lumină exact acele convingeri. Și nu le aruncăm la gunoi. Le privim. Le înțelegem. Le întoarcem pe toate fețele. Și încet, începem să le punem la îndoială.

Ce le spun clienților mei?

Le spun că nu e o tehnică-minune. Că nu vine cu revelații instant. Dar că poate fi un început. O fisură în zidul perfect construit al auto-criticii.

Le mai spun și că nu sunt singurii care simt așa. Că nu sunt „defecți”. Sunt doar oameni care, undeva pe drum, au învățat să creadă că doar dacă sunt perfecți, vor fi în siguranță. Și că în terapie începem, uneori pentru prima dată, să punem la îndoială asta.

Dacă ai citit până aici și ai simțit că ceva din tine a rezonat – poate e și pentru tine momentul să întrebi: „Și dacă acel gând e adevărat… ce înseamnă asta pentru mine?” Poate n-o să-ți placă răspunsul. Dar poate o să fie începutul unei vindecări adevărate.

17/04/2025

Generația Z nu e pierdută. E doar epuizată.

De ani buni lucrez în cabinet cu tineri din generația Z. Îi ascult zi de zi – unii au 18 ani, alții 25 sau chiar 30. Îi aud cm vorbesc despre anxietate, epuizare, confuzie, dar și despre sens, autenticitate și echilibru. Ce au în comun? Sentimentul că parcă lumea nu le oferă prea multe șanse reale.

Și tot mai des îi aud etichetați de “adulți responsabili” ca fiind leneși, plângăcioși sau fragili. Dar nu sunt.

Generația Z nu e lipsită de potențial. E lipsită de sprijin, de predictibilitate, de perspective reale. Nu sunt deloc comozi. Sunt doar obosiți de un sistem care nu mai funcționează pentru ei.
Un context pe care nu-l putem ignora
Acești tineri au crescut cu promisiunea că “dacă muncești, vei reuși”. Dar când au ajuns la vârsta la care să pună în practică aceste idei, s-au trezit în mijlocul unei pandemii globale. Trei ani de izolare, învățat online, lipsă de interacțiuni reale, anxietate și incertitudine. Trei ani în care identitatea lor s-a format într-un context profund nesigur.
Trei ani în care planurile s-au amânat, facultățile au devenit virtuale, anxietatea a crescut, iar sentimentul că “nu mai ai control asupra vieții tale” s-a instalat confortabil în psihicul colectiv.

Și când părea că lucrurile revin la normal, a venit și șocul economic:
• Inflația a crescut puternic în toată lumea, inclusiv în România.
• Chiriile și prețurile locuințelor au devenit, pentru mulți, inaccesibile.
• Facturile la utilități s-au dublat, în unele cazuri chiar mai mult.
• Produsele de bază (alimente, igienă, medicamente) s-au scumpit considerabil.
• Salariile, în schimb, au rămas în urmă.

Cum să “te ridici” când cheltuiești 80-90% din salariu doar ca să supraviețuiești?
Pentru mulți tineri, ideea de a-ți lua o locuință sau de a trăi independent nu mai pare o etapă firească, ci un vis din altă eră. Fără ajutor din familie sau compromisuri serioase, e greu să se simtă stabili, în siguranță sau motivați.
Nu lipsa de dorință e problema. Ci lipsa de speranță.

În terapie, nu întâlnesc tineri care “n-au chef de nimic”. Ci tineri care vor, dar nu mai știu de unde să înceapă. Care s-au străduit, dar n-au văzut rezultate. Care au fost atât de expuși la incertitudine, încât corpul și mintea lor au intrat într-un mod de protecție: blocaj, anxietate, retragere, oboseală cronică.

E foarte ușor să etichetăm comportamentele din afară. E mult mai greu să ne uităm la contextul în care s-au format.

Presiunea din social media e reală
Generația Z trăiește într-un mediu de comparație permanentă. În fiecare zi văd pe Instagram și TikTok exemple de succes: “Am făcut primul milion la 24 de ani”, “Uite cm arată viața mea cu work & travel în Bali”, “10 pași ca să devii freelancer de succes”.
Ce nu se arată: burnout-ul din spate, anxietatea mascată de filtre, lupta interioară pentru validare și sens.
Pentru cei care nu reușesc să țină pasul, apare un sentiment puternic de neajuns: „Ce e în neregulă cu mine?”, „De ce nu reușesc și eu?”, „Oare chiar sunt leneș?”.
Și astfel se adâncesc rușinea, vinovăția, sentimentul de inadecvare.

O generație care nu mai acceptă regula tăcerii
Un lucru pe care îl admir profund la ei: vorbesc despre sănătate mintală. Vorbesc despre suferință, despre nevoia de echilibru, despre terapie. Își doresc o viață care să aibă sens, nu doar “performanță” sau “statut”.
Ei nu mai acceptă ca burnout-ul să fie un trofeu. Și nu vor să rămână într-un sistem care îi stoarce de energie fără să le ofere o minimă recunoaștere.
Da, încă sunt la început. Încă își caută drumul. Unii par rătăciți. Dar sunt o generație care are curajul să spună: “Așa nu mai merge”. Și de aici, poate, începe schimbarea.

Ce putem face noi?
Să nu ne grăbim să judecăm. Să nu presupunem că dacă “noi am reușit”, atunci sigur pot și ei – cu aceleași metode.
Realitatea lor e diferită. Și dacă vrem să-i ajutăm, trebuie să-i înțelegem. Să vorbim cu ei, nu despre ei.
Avem nevoie de mai multă empatie, mai mult sprijin real și mai puține etichete.

Generația Z nu e pierdută. Doar că a fost prea mult timp singură într-o lume care n-a știut cm să-i fie alături.

Poate că nu vor reface lumea în felul în care ne-am imaginat noi. Dar o vor reconstrui în stilul lor – poate mai sănătos, mai echilibrat mai, uman.

Psiholog Alin Savelie

18/07/2025

02/07/2025

20/06/2025

16/06/2025

13/06/2025

04/06/2025

23/05/2025

26/04/2025

17/04/2025

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Tuesday	11:00 - 17:00
Wednesday	11:00 - 17:00
Thursday	11:00 - 17:00
Friday	11:00 - 17:00