Psiholog Diana Grigore - Tudorache

18/07/2025

“Mami, tu nu-mi aprobi deciziile!”

Mi-a zis fetița mea la începutul săptămânii, când își alegea o rochiță pentru ceremonia de final de grădiniță.

M-a surprins cât de clar și răspicat mi-a spus-o! Și era adevărat.

Făcusem asta în încercarea mea de a o influența subtil. Am știut de când mi-a spus la ce se referă, deși momentul când a verbalizat această supărare o întrebasem dacă are nevoie să îi pun în rucsac o altă rochie de backup, în caz ca se murdărește până la festivitate.

Făcusem cu o zi înainte cumpărături pentru această zi specială și am venit acasă cu patru rochițe, una mai frumoasă decât alta (de regulă sunt mai echilibrată cu cumpărăturile, dar acum erau prețuri foarte bune, am găsit multe reduceri în magazine).

În dimineața evenimentului, când eu credeam ca dau așa subtil o părere, dar copila e liberă să aleagă ce vrea, ea a rostit adevărul ei, nevoia ei implicită și am înțeles ca “subtilitatea” mea era resimțită ca invalidare, neacceptare și lipsă de aprobare.

Cu o săptămână înainte discutam același topic în cabinet, cu o mamă de adolescentă. Și acolo mi-a fost ușor să văd cm se insinuează normele, părerile și preferințele personale ale părintelui, mai presus de nevoile firești de curiozitate, explorare, experimentare și schimbare dun adolescența.

Iată-mă pe mine, în rolul mamei care încearcă să își facă fiica să se îmbrace în ce i-ar plăcea ei să o vadă îmbrăcată, în rochia preferată mamei, nu copilului.

Din fericire, A. este foarte vocală și îmi e mult mai ușor să fac rapid acest pas înapoi, să îi dau respectul pe care îl merită, să îi accept deciziile și preferințele, chiar și când nu se potrivesc cu ale mele.

M-am repoziționat rapid, am validat ceea ce mi-a spus și cm se simte. Am lăsat-o să poarte ce a vrut ea, nu ce am vrut eu. Am reparat greșeala.

Copiii noștri au nevoie să simtă că vocea lor contează, chiar și atunci când alegerile lor nu se potrivesc cu gusturile sau ideile noastre.

A-i susține nu înseamnă a fi de acord cu tot, ci a le valida curajul de a fi ei înșiși.

De multe ori, provocarea reală a unui părinte nu e în a le spune ce să aleagă, ci în a ne ține pe noi în loc - pe noi și vocea interioară care ne șoptește cm ar trebui să fie și a opri acea voce să ajungă la copiii noștri.

Ei nu au nevoie de noi perfecți și mereu prevăzători. Ci prezenți. Aici. Acum.
Cu ochii și inima deschise spre cine devin ei.

11/07/2025

M-am întors din vacanță cu multă energie și zen și am început săptămâna cu patru zile pline cu ședințe de terapie, ateliere cu copiii și sesiunile finale de feedback pentru copiii de la Emoțilă.
Acum urmează trei zile la cursurile de formare pe traumă, alături de minunata Diana Vasile, la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei - ISTT.
Pentru ca săptămâna aceasta nu am nicio zi liberă, am grijă să îmi ofer mici pauze pe parcursul zilei, să beau apă, să mănânc ceva lejer, sa dorm devreme, să mă reconectez la starea de relaxare și tihnă pe care am avut-o în vacanță și să o readuc pe cat posibil în corp. Mă ajută și pozele și filmările, mult.

Voi cm vă îngrijiți în zilele pline?

Las mai jos poza cu vedere de la Montserrat, un reminder tăcut despre cm structura și haosul pot coexista în armonie.

07/07/2025

Weekendul acesta am fost la botezul celui de-al doilea nepoțel al nostru. Amelia a participat la toată slujba, inițial cu mic disconfort, apoi din ce în ce mai interesată, după ce m-am mutat cu ea în fața, să poată vedea ce face preotul pe tot parcursul sfintei taine.
La final, când a văzut ca preotul l-a luat pe verișorul ei și l-a dus în altar, a întrebat dacă așa a făcut și cu ea, la botezul ei. I-am spus ca nu, ca doar băieții sunt duși in altar. Evident ca m-a întrebat contrariată “De ce fetele nu au voie și doar băieții?”
Sincer, nu am știut exact cm sa ii formulez un răspuns. Adică știam regula, dar nu știam să îi explic cu argumente, fără să spun ca “asa se face”. Am zis atunci ca nu știu să îi spun de ce, dar ca putem întreba preotul la final. A fost de acord.
A mers împreună cu verișoara mea și au pus întrebarea. Preotul, cred ca surprins de întrebare, a răspuns așa cm a putut inițial, vorbindu-i despre cm așa a fost lăsat de la Isus Hristos. Ea nu a mai continuat discuția, dar mi-a zis ca “Nu este corect!”
Chiar înainte să plecăm, preotul a revenit către Amelia și i-a spus ca s-a mai gândit cm să îi răspundă. I-a vorbit apoi despre binecuvântarea femeilor prin nașterea copiilor și permiterea bărbaților să intre în altar ca așa să poată intra în contact cu divinitatea și poate, unii dintre ei să devină preoți, dacă simt chemarea. (Am reformulat în cuvintele mele, așa cm am înțeles eu explicația)
Apoi i-a spus Ameliei de excepția când și femeilor li se permite să intre în altar și i-a propus ca dacă vrea, poate merge cu el până la ușă, ca să vadă și ea cm este. Imediat i-a răspuns ca vrea și au mers împreună până la usa altarului și a putut și ea să vadă, în timp ce dânsul îi explica ce vedea. A fost mulțumită și a trăit și o experiență plăcută simtindu-se auzită și văzută, cu nevoia de a-i fi înțelese și a primi răspunsuri argumentate la de ce-urile ei.

Vă mulțumesc mult pentru disponibilitate domnule Valentin Carstea, pentru blândețea și răbdarea cu care ați răspuns la intrebarea ei.

Așa îi învățăm pe copii ca ei sunt importanți și este în regulă să pună orice întrebare le trece prin minte, iar noi să le răspundem sau ca uneori se întâmplă să nu știm să le răspundem, alteori putem să revenim ca să ne îmbunătățim explicațiile, pentru ca merită să primească argumente și explicații care să le dezvolte capacitatea logică și rațională, gândirea critică și creativitatea, iar nu clasicul cu care am crescut noi “așa se face”, care nu ajută decât să le închidem gura, și șansele ca pe viitor să mai fie curioși și dornici să înțeleagă.

03/07/2025

Stați calmi! Avea nevoie doar să discute cu cineva.

11/06/2025

27/05/2025

Astăzi, de ziua noastră, a psihologilor, am un singur îndemn:

Privește cerul!

Lumea e mai mare decât spațiul în care te afli!

25/05/2025

Diferența dintre stres și traumă - a fost tematica prezentării mele de ieri, alături de alte două colege de la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei - ISTT și mi-a plăcut foarte mult - nu doar pentru ca am avut ocazia să cunosc și să colaborez cu două colege foarte faine dar și pentru ca prezentarea noastră era destinată adolescenților și asta ne-a permis să folosim un limbaj mai degajat, meme-uri, mici glumițe pe alocuri si mulți stimuli vizuali.

Bonus, am folosit ideea spontana a unei colege pentru a pune în practică și o scurtă demonstrație experiențială, așa cm fac de multe ori și în cabinet. Pentru ca făcând e mult mai clar si evident decât doar vorbind despre. O să povestesc într-o altă postare despre asta, zilele următoare.
Până atunci vă las această imagine, parte din prezentarea de ieri.

24/05/2025

Înapoi la cursuri.
Subiect greu avem weekendul acesta la Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei - ISTT: Tulburarea de Stres Posttraumatic- complexă (C-PTSD).
Dar mi-am adus mici bucurii alături, ca să îmi aducă partea de frumos și bun la orizont, când devine prea obositoare tematica.

17/02/2025

Încă de la început școala pentru mine a fost un loc unde de-abia așteptam să merg. Am învățat rapid ca este ceva bun pentru mine. Știam ce trebuie să fac ca să îmi fie bine în continuare, adică sa fiu văzută, să primesc validare și apreciere, să mă simt potrivită și parte dintr-un grup. Învățam mereu cat puteam eu de bine și când ori de câte ori era posibil îmi ajutam și colegii. Când era vară și aveam atâta vacanță eram deseori tristă și neliniștită. Îmi lipseau rutina și predictibilitatea zilelor, organizarea și scopul, sentimentul de control și competența pe care mi-l dădeau mersul la școală, învățatul, relațiile cu învățătorii, apoi profesorii mei, colegii.

În dimineți de iarnă cm au fost cele de zilele astea, cu frig, zăpadă, când apa îngheța în găleata din hol, luam cana de tablă și spărgeam gheața care se forma la suprafață, ca să pot ajunge la apa rece de la fundul găleții, să mă spăl pe față și dinți - afară în curte, căci pe vremea aia nu aveam baie sau o cameră dedicată pentru așa ceva, apoi îmi puneam hainele de școală, mă echipam până mai sus de dinți - nelipsitul fular la gură și însoțită de mama plecam pe jos prin zăpadă, viscol, ploaie sau soare. Făceam vreo 15 minute pe jos, dar dacă nu eram bolnavă nu lipseam niciodată de la școală și nici nu mi-aș fi dorit pe vremea aia.
Școala a fost pentru mine gură de oxigen într-o copilărie încărcată de mult greu, mult prea greu pentru orice copil. Și pentru ca am văzut cat bine îmi făcea, am tot continuat să învăț. Și bine mi-a prins.

Azi dimineață a trebuit să număr anii de studiu absolviți - ca să completez un formular trimis de inspectorat. Am notat 17 ani, luând în calcul doar școala generală și liceul, apoi facultatea și masterul. Dar au mai urmat apoi alți ani de cursuri și formări pentru când am învățat să lucrez cu copii cu TSA, un an - doi de supervizare în psihologie clinică, apoi alti doi ani de cursuri și formare experiențială ca să pot deveni consilier psihologic.

Ce vreau să spun în final este ca pentru ca îmi place școala și aveam și nevoie de o gură de aer proaspăt, ce e drept, iată ca anul ăsta am început încă o școală. Urmează trei -cinci ani de formare și supervizare, la finalul carora voi deveni psihoterapeut integrativ pe trauma.

Zile la căldură și să vă mențineți hidratați!