06/06/2025
✨ Cristina Juncu și cu mine ne știm de 15 ani, adică mai bine de jumătate din viața noastră conștientă. Ne-am învățat sufletele pas cu pas, am râs cu noduri în gât și ne-am conținut cm am putut mai bine una pe cealaltă în momente când lumea părea prea strâmtă pentru ce simțeam.
Și totuși, nimic nu m-a pregătit pentru ce-am simțit în fața poveștii pe care ea a scris-o:
🌊"Așteptându-l pe Ulise”, o reinterpretare după Odiseea lui Homer. Nu una clasică, nu una liniștită. Ci una incandescentă. Curajoasă. Înfiptă direct în carnea psihicului nostru modern.
💭 Ca psiholog, m-a frapat profunzimea cu care așezarea mitului s-a transformat într-o hartă a sufletului.
Ulise, rătăcitorul etern, simbolul minții care fuge, a căutătorului fără pace.
Penelopa, nu doar femeia care așteaptă, ci însăși conștiința rămasă pe loc, țesând sens, țesând timp, întrebându-se cine devine în lipsă.
Ce facem cu spațiul dintre plecare și întoarcere?
Cum ne trăim așteptările?
Pe cine mai așteptăm, de fapt?
🌀 Spectacolul vorbește despre dor, despre proiecții, despre ce înseamnă "acasă” într-o lume în care ne-am pierdut hărțile emoționale.
Este despre întâlnirea cu sine, nu doar cu celălalt.
🎭 Cristina a scris un text care doare frumos.
Povestea nu flatează, dar vindecă.
Muzica lor nu caută aplauze, ci revelare.
Și mândria mea este dublă. Pentru că e un act artistic puternic și pentru că vine din inima unei femei pe care o iubesc și o admir de 15 ani.
📌 Mergeți să vedeți acest spectacol.
Nu ca să înțelegeți Odiseea, ci ca să vă regăsiți sau rescrieți propriile odisei.
Mergeți ca să auziți întrebările care n-au mai avut loc în zgomotul lumii.
Mergeți dacă ați iubit. Sau dacă ați fost plecați prea mult din voi înșivă.
"Așteptându-l pe Ulise” nu e despre așteptare.
Este despre (re)întoarcere.
