Psihanaliza, film si societate

19/07/2025

Nebraska, 2013

17/07/2025

16/07/2025

"Psihanaliza a fost in Argentina o terapie folosita mult in serviciul utopiei comunitare, elaborarii unei dezradacinari si unei inradacinari. Ea n-a fost doar o terapie rezervata bolnavilor grav. Iar succesul ei era foarte aproape de clasele de mijloc din orase, de profesionistii diverselor discipline: intelectuali, artisti, antreprenori – care vedeau in psihanaliza accesul la libertate pentru a avansa in viata afectiva si in munca. In acest context, E. Pichon-Riviere, fiu de emigranti francezi, psihiatru si Arnaldo Rascovsky, fiu de evrei din Europa de Est au reunit in jurul lor nucleul fondator al psihanalizei argentiniene. Sosirea emigrantilor precum Angel Garma, Celes Ernesto Carcamo si Marie Langer, deja formati prin analiza lor didactica in Europa, favorizeaza crearea Asociatiei Psihanalitice Argentiniene in 1942. E. Pichon-Riviere, nascut la Geneva la 25 iunie 1907, soseste in Argentina la varsta de trei ani, in plina celebrare a centenarului independentei nationale. El creste in nord-estul tarii, in contact cu cultura indigena guarani a padurii virgine.

Psihanaliza a fost in Argentina o terapie folosita mult in serviciul utopiei comunitare, elaborarii unei dezradacinari si unei inradacinari. Ea n-a fost doar

16/07/2025

Filmul este excelent pentru ca incearca sa captureze ce este important in suspiciunea fata de ceilalti. Doua momente mi se par importante aici. Mai intai, cea mai puternica reactie la film am avut-o cand Harry si Meredith au avut o discutie intima in parcare, la cativa pasi de laboratorul lui Harry. Meredith i-a sugerat ca este disponibila pentru prietenie si intimitate sexuala, iar Harry i-a raspuns prin a-i oferi o poveste legata de viata lui intima. Un moment de vulnerabilitate l-a facut pe Harry mai uman si mai capabil de comunicare. Harry din parcare nu era cel care isi urmarea obsesiv tinta. Harry devenea capabil sa isi relaxeze apararile intr-o conversatie deschisa. Precum cele doua tinte pe care Harry le-a urmarit cu ferocitate, personajul nostru a avut un moment de deschidere autentica.

In al doilea rand, filmul este excelent pentru ca incearca sa captureze ce este important in suspiciunea fata de ceilalti. Doua momente mi se par importante

15/07/2025

Câteva capitole ale cartii Relatii de iubire de Otto Kernberg se referă la diferenţele de sexualizare dintre bărbaţi şi femei. Simplificând foarte mult lucrurile, Otto Kernberg susţine că bărbatul caută să se reproducă (este centrat pe sexualitate), pe când femeia caută siguranţă (este centrată pe relaţie, pe fidelitate). Aşa cm era de aşteptat, psihanalistul ne îndeamnă să găsim cheia acestor diferenţe de în dezvoltarea psihică din copilăria timpurie: Mama, scrie Kernberg, nu investeşte sexualitatea fetiţei, considerând că aceasta ţine mai degrabă de sfera intimă a relaţiei cu tatăl. În schimb, sexualitatea băiatului este încurajată, fiind un motiv de mândrie pentru ambii părinţi. Pentru a fi admirată şi acceptată, cu sexualitatea ei cu tot, fata se îndreaptă spre tată, căutând mai întâi să stabilească o relaţie bazată pe încredere. Astfel,

femeia adultă are, potenţial, mai mult curaj, o capacitatea mai mare de angajament heterosexual decât bărbatul,

în sensul în care investeşte mai mult în relaţie.

Există oarecum o dezvoltare în ordine inversă a sexualităţii şi a relaţiilor de încredere. Lucru vizibil, de pildă, în capitolul dedicat idealizării corpului partenerului:

Idealizarea părţilor corpului masculin este la început mult mai puţin vizibilă la femei, dar această capacitate se dezvoltă în contextul unei relaţii sexuale satisfăcătoare cu un bărbat care reprezintă inconştient tatăl oedipian care, reafirmând frumuseţea şi valoarea trupului unei femei, eliberează astfel sexualitatea ei genitală de inhibiţia infantilă timpurie.

Aceleaşi diferenţe de maturizare sexuală marchează şi felul în care sunt trăite tendinţele masochiste. Masochismul ca perversiune sexuală este întâlnit mai des la bărbaţi, pe când femeile suferă mai degrabă de “masochismul moral”, cel al supunerii şi sacrificiului. Dacă bărbaţii care vor să fie dominaţi de o femeie puternică

reiterează fantasmele băieţelului de a avea o relaţie cu mama puternică şi copleşitoare

15/07/2025

kieslowski

09/07/2025

Psihoterapia nu poate anula trecutul.

Dacă am fost abuzați, neglijați sau maltratați, aceasta este o parte a experienței noastre trăite, care nu mai poate fi ne-trăită.

Cu toate acestea, psihoterapia ne poate ajuta să punem trecutul în trecut, astfel încât să nu mai fim nevoiți să continuăm să îl retrăim.

https://cafegradiva.ro/2025/07/psihoterapia-nu-poate-anula-trecutul.html

07/07/2025

Eternity and a day (1998), dir. Theo Angelopoulos

04/07/2025

"Any psychoanalytic theory that is of interest only to members of the profession is unlikely to be worth reading," Adam Phillips once observed. This is a great interview, between Phillips and Alain de Botton - exploring both what makes psychoanalysis valuable, and why so little of it is worth reading:

"Phillips is the only psychoanalyst that anyone in Britain outside the profession is likely to have heard of. This is no coincidence, for, since the publication of his first collection of essays, Phillips has gone out of his way to speak in plain language to ordinary people. I've described him as our finest living essayist.

Alain de Botton: A quote by the critic Adam Mars-Jones on the front of many of your books describes you as 'The closest thing we have to a philosopher of happiness.' What does it mean to you to be a philosopher of happiness?

Adam Phillips: Apart from the philosopher bit, I'm very pleased by the quote, because I think that Mars-Jones has picked up on something that should be important in psychoanalysis, and that is happiness. The psychoanalysis I was trained in was a kind of secular religion of misery. There was an assumption that it was deeper or more truthful to suffer, and that people's character should be measured by their capacity for suffering. Whereas I think learning to have pleasure is the real challenge.

AdB: But a philosopher of happiness should know what happiness is and how you might get it. And yet your work is far from prescriptive.

AP: I don't know what will make you happy. The aim of psychoanalysis at its best is to help people find possibilities for happiness. So I'm not selling happiness, I am selling the possibility of happiness. For me (and the people who disagree with this needn't bother to read my books) an awful lot of misery is meaningless: it doesn't do anybody any good. But the capacity to transform unhappiness into pleasure seems to me to be a great art.

AdB: What fantasies do people have when they meet psychoanalysts?

AP: A range of things - from assuming that the psychoanalyst can read their minds or see through them (as though they were frauds), to the inverse assumption that the psychoanalyst is likely to be a fraud, posing as a deep, intelligent, thoughtful person, while actually suffering from some terrible personal problem which makes them need to be an analyst.

AdB: I feel when reading your work that it's particularly 'British' - in a good way. What do you think has been the particularly British contribution to psychoanalysis, in writing and practice?

AP: I think really imaginative common-sense. One of the things I like about British psychoanalysis is that it isn't portentous, it doesn't talk endlessly about the depths of being or the meaning of life. It localises things. It tells you important things without telling you they're important.

Someone once said to Oscar Wilde 'Don't you think morality is important?' And he said, 'Yes, but I don't think importance is.' So that's what's nice about British psychoanalysis. The implication is just: 'This has caught my attention, and here are my thoughts'.

AdB: In your book On Flirtation, you say that "Ambivalence may be central to psychoanalytic theory, but psychoanalysts - psycho analysts who love psycho analysis - never write about what they hate about psychoanalysis." What do you hate?

AP: I hate two things about psychoanalysis. Firstly, its intrusiveness, I feel that most people are essentially private and the demand to articulate oneself is quite often a real strain - sometimes necessary, but a great strain - and in the process, it can be a diminishment.

And a second problem lies with the power of the rhetoric of psychoanalysis. In so far as psychoanalysts talk to each other, they can start to think that they are telling each other the truth. Whereas, for me, psychoanalysis is only one among many things that you might do if you're feeling unwell - you might also try aromatherapy, knitting, hang-gliding. There are lots of things you can do with your distress. I don't believe that psychoanalysis is the best thing you can do, even if I value it a great deal.”

Read the full article here: https://www.telegraph.co.uk/culture/4722744/A-meeting-of-minds.html