10/07/2025
Prima jumătate a anului ăstuia n-a fost un drum, ci mai degrabă o combinație între urcușuri abrupte și porțiuni de teren instabil, cu zone în care am simțit că alunec oricât de atent aș păși.
A fost o perioadă apăsătoare, în care am încercat să funcționez bine în toate rolurile mele – femeie, terapeut, formator, mamă, colegă, prietenă, și mai ales, om cu nevoia constantă de a nu mă pierde de mine, deși e tot mai greu să-mi acord răgazul de care știu că am nevoie.
Azi încep o nouă serie de cursuri, full time până duminică, cu tot ce aduce asta – prezență continuă, informație concentrată, reflecții care nu se opresc odată cu finalul zilei, ci rămân și se așază, uneori cu zgomot. Și, fără niciun spațiu real între ele, urmează o săptămână întreagă de cabinet, în care ședințele se succed fără pauze suficiente, iar la capătul acestui val – un weekend în care revin în rolul de supervizor.
Mi-am restrâns pauzele tot mai mult, am urcat cu efort constant și simt cm oboseala acumulată îmi stă tot mai aproape, iar burnout-ul nu mai e o posibilitate vagă, ci o prezență care mă urmărește atent, de aproape. Încă funcționez, încă duc, dar nu fără costuri. Corpul și mintea trag semnale, iar eu încerc să le ascult printre sarcini, printre întâlniri și toată încărcătura emoțională care vine odată cu ele.
Anxietatea a devenit fundal permanent, o stare de veghe care nu se mai dezactivează, nici măcar în momentele de aparentă liniște. Am învățat s-o duc cu mine, s-o gestionez în timp ce-mi fac treaba, dar nu fără să simt efectele – o oboseală care nu dispare cu somn, o iritare surdă, o dificultate de a mă mai bucura spontan.
Noroc cu familia mea. Cu copilul care îmi sare în brațe, seara, cu Bogdan, care nu mă presează cu întrebări, ci îmi oferă un loc de odihnă emoțională. Cu oamenii apropiați care nu mă judecă, dacă sunt mai tăcută sau mai puțin disponibilă, și care știu, fără explicații, că în mine se duce o muncă interioară grea.
Nu scriu toate astea ca să atrag atenția ci pentru că vreau să existe și vocea asta – a omului care lucrează în sănătate mintală, dar nu e scutit de propriile lui lupte. A psihoterapeutului care cunoaște mecanismele, dar nu e imun. A celei care învață și predă despre echilibru, dar uneori îl pierde și îl caută din nou, cu răbdare și vulnerabilitate.
Pentru că și eu sunt om.
