Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

Home
Romania
Roman
Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

Consilier pentru dezvoltare personală și transpersonală, trainer, formator dr. psih. Ovidiu Brazdău;
- absolventă a Facultății de Chimie (Univ. "Al.I.Cuza" Iași).

- consilier pentru dezvoltare personală acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242324;
- consilier în Psihoterapie Pozitivă - formare recunoscută de WAPP - World Association of Positive Psychotherapy;
- formator acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242401;
- absolventă a cursului postuniversitar 'Consiliere și Orientare' de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (Univ. "Babeș-Bolyai" Cluj Napoca);
- curs 'Psihologia trezirii și evoluției conștiente' - lect. "Al.I.Cuza" Iași);
- doctor în Fizică (Univ. "Istoric"..
- 17 ani dedicați cunoașterii, studiului conștiinței, experienței conștiente, psihologiei trezirii, evoluției umane și curentelor spirituale mai vechi și mai noi;
- participări la numeroase conferințe și workshop-uri susținute de traineri români și străini. Experiență profesională (în dezvoltare personală și transpersonală):
- Trainer profesionist: de 13 ani;
- Ore de seminar/curs/workshop livrate: peste 2500;
- Sesiuni de consiliere individuală și de grup: peste 3000.

12/09/2025

În societatea contemporană, unde competiția pare a devenit regula jocului, suntem asaltați constant de "manuale" sau ghiduri care promit să ne învețe - cm să lucrăm mai rapid, să ne creștem eficiența, să devenim mai creativi și să atingem succesul.

Totuși, ceea ce se discută rareori este, cred, mai relevant: dincolo de aceste „rețete” pentru progres individual, rămâne o întrebare fundamentală - 🔴prin ceea ce facem zi de zi, reușim cu adevărat să aducem un beneficiu autentic celor din jurul nostru?

Istoria omenirii ne spune că, indiferent cine suntem sau unde trăim, supraviețuirea și progresul nostru ca specie nu a depins de acțiunile individuale luate separat, ci de comunitate. Singuri, suntem fragili. Împreună, devenim de neînvins.

În vremuri de demult, un om singur în fața unui tigru nu avea nicio șansă. Dar un grup unit, bazat pe și pe valori comune, putea să înfrunte imposibilul. Aceasta este lecția care ne-a adus până unde suntem azi: nu trăim pentru noi înșine, ci unii prin ceilalți.

Dar ce face ca o comunitate să fie puternică? Nu numărul de oameni, nu bogățiile și nici măcar cunoștințele acumulate. Ci ceva mult mai simplu și mult mai prețios: .

Încrederea e genul ăla de legătură invizibilă care ne ține aproape, chiar și când pare că totul se clatină sub noi. Când ai încredere, parcă ai mai mult curaj să încerci lucruri noi, să te aventurezi în necunoscut. Știi că, dacă dai de greu sau cazi, ai pe cineva lângă tine care sigur o să te ridice. Este senzația aceea că nu ești singur, că nu trebuie să porți toată povara vieții doar pe umerii tăi.

Și atunci când apare încrederea, apare și curajul. Un om care trăiește în frică nu va încerca niciodată să inoveze, dar un om care simte că are spatele asigurat de o comunitate va avea curaj să aibă vise mărețe. Încrederea este combustibilul evoluției și, în același timp, brațul care te prinde atunci când aluneci.

Dar cm se naște încrederea? Nu din promisiuni respectate la milimetru și nici din perfecțiune. Încrederea se naște din autenticitate. Din acele gesturi și cuvinte prin care arătăm lumii cine suntem cu adevărat. Fiecare alegere, fiecare detaliu al comportamentului nostru este un simbol. Iar oamenii "citesc" aceste simboluri instinctiv.

Dacă suntem sinceri, atragem în jurul nostru oameni care cred ceea ce credem și noi. Dacă încercăm să purtăm măști, atragem doar suspiciuni și oameni care de asemenea poartă măști. Poate de aceea, atunci când ești într-o altă țară și întâlnești un necunoscut care vorbește limba ta, între voi se creează instantaneu o legătură. Pentru că recunoști un semn, o apartenență, o parte din tine.

Încrederea se clădește sau se ruinează uneori prin cele mai mărunte gesturi. Pentru că gesturile mici sunt cele care arată cu adevărat cât de mult ne pasă de cei din jur.

Încrederea nu se construiește prin discursuri retorice sau afirmații grandioase, ci, mai degrabă, prin subtilitatea și atenția de a ține cont de nevoile celuilalt.

Cu toate acestea, observăm că societatea contemporană este tot mai mult orientată spre sine; accentul cade obsesiv pe „eu”: cm pot eu să fiu mai fericit, cm pot eu să am mai mult succes, cm pot eu să devin mai puternic.

Literatura de dezvoltare personală abundă în rețete pentru fericire și împlinire individuală. Totuși, deseori ne scapă din vedere adevărul esențial: ❗️împlinirea autentică nu rezultă din ceea ce acumulăm doar pentru noi înșine, ci din ceea ce oferim altora.

Atunci când alegi să susții pe cineva fără să urmărești vreun beneficiu personal, apare în noi un sentiment autentic de împlinire, unul pe care nu-l putem obține prin nici un alt mijloc și care nu seamănă cu nici un alt sentiment de împlinire personală.

Probabil, această capacitate de a dărui dezinteresat este parte din ADN-ul nostru, din natura umană, și există tocmai pentru a ne stimula cooperarea, crearea de conexiunile profunde și viața în comunitate. De aceea, fericirea de moment este trecătoare, dar împlinirea pe care o obținem prin dăruire rămâne.

Poate de aceea atât de mulți oameni nu se simt împliniți în munca lor. Nu pentru că salariul ar fi prea mic, nu pentru că jobul ar fi lipsit de provocări, ci pentru că am uitat să ne sprijinim unii pe alții. Am transformat colaborarea într-o succesiune de tranzacții, când, de fapt, cheia este să fim acolo unii pentru ceilalți.

Încă o dată, asta ne conduce către ideea de încredere. Pentru că aceasta nu este doar ceva opțional în relațiile dintre noi, ci este chiar lor. Este precum aerul necesar comunităților și evoluției umane. Fără ea, nu există nici curaj, nici creativitate, nici generozitate. Cu ea, imposibilul devine posibil.

În plus, fiecare dintre noi a ajuns să fie cine este azi datorită unor oameni care au dăruit din experiența lor, din lecțiile lor de viață, din cunoașterea lor, din timpul lor și, mai ales, din ceea ce sunt. Cred că, la un moment dat, ne vine și nouă rândul să dăruim ce-am învățat celor din jurul nostru, nu-i așa?

În acest context, întrebările pe care ar fi necesar să le purtăm în gând cât mai des sunt: ❓Ce am dăruit azi comunității? Am fost autentic/ă sau m-am ascuns după o mască, după o scuză? I-am ajutat pe cei din jur sau m-am gândit doar la mine? Am construit punți sau ziduri❓

Da, știu, e pasul cel mai greu în ceea ce numim evoluție spirituală, un pas pe care mulți oameni îl ignoră sau consideră că pot sări peste el.

Dar, la final, nu va conta cât de mult am acumulat (material sau în aria cunoașterii), ci câți oameni au putut spune că s-au simțit mai puternici, mai curajoși și mai încrezători pentru că noi am fost acolo să-i susținem.❤

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , , , ,

24/07/2025

Liniștea care nu depinde de lume ❤

De câte ori pe zi te surprinzi dorindu-ți ca realitatea să fie altfel decât este?

„Oamenii ar trebui să fie mai amabili.”
„Copiii ar trebui să se poarte frumos.”
„Partenerul ar trebui să mă înțeleagă.”
„Eu ar trebui să fiu mai slabă. Mai conștiincioasă.”
„Ar trebui să avem politicieni mai patrioți.” etc.

La o primă vedere, aceste gânduri par firești. Aproape că par expresii ale grijii, ale dorinței de bine. Și totuși… dacă le privești cu sinceritate, ele ascund o luptă tăcută cu ceea ce este. O respingere a momentului prezent așa cm este el. O tensiune între realitate și așteptările pe care le avem.

Această luptă, oricât de justificată ne-ar părea uneori, este foarte obositoare și, mai ales, zadarnică. E ca și cm am încerca să ținem valurile în loc cu palmele — dar ele continuă să vină, exact așa cm sunt. Nu pentru că ne sfidează, ci pentru că nu poate fi altfel.

Și poate că, în loc să ne străduim să schimbăm valul, putem învăța să ne schimbăm poziția față de el. Să învățăm să stăm în el. Să-l privim. Să-i înțelegem curgerea. Să-l lăsăm să fie, fără să ne pierdem în lupta de a-l schimba.

Adevărata începe în momentul în care renunțăm să ne mai certăm cu — și începem să o primim exact așa cm se așază ea în fața noastră, clipă de clipă.

➡️ Întrebările pe care ți le dăruiesc astăzi: Care gând al tău s-a opus azi realității? Ce s-ar fi schimbat în tine dacă ai fi încetat să-l mai crezi?
***
Mi-am amintit azi de un articol pe care l-am scris acum 9 ani în care am dat mai departe un material cu "Lucrarea" lui Byron Katie. Las link-ul în primul comentariu, pentru o mai bună înțelegere a ce am vrut să spun aici. Găsești acolo câteva lucruri importante la care e bine să reflectăm atunci când avem impulsul de a-i schimba pe ceilalți.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , ,

14/07/2025

După vreo 4-5 ani de când pornisem pe drumul căutărilor și cunoașterii, mi se întâmpla frecvent să spun cu o aroganță neconștientizată că sunt pe drumul evoluției spirituale.

Aveam senzația că dacă citesc, particip la cursuri și workshop-uri, meditez sau aplic cine știe ce tehnici, înseamnă că "merg înainte". Eram convinsă că tot ceea ce făceam mă propulsa în direcția corectă, fără să mă opresc o clipă să mă întreb cu adevărat ce înseamnă "corect" pentru mine.

Concret, nu-mi pusesem două esențiale:

❓ce înseamnă evoluție spirituală pentru mine, cm o definesc, și

❓ce sper să găsesc la capătul drumului, dacă există așa ceva (ce vreau să rezolv, să vindec, să îmbunătățesc).

Pe atunci, nu aveam noțiunea clară că, fără aceste întrebări, orice drum – oricât de spectaculos sau încărcat de promisiuni ar părea – riscă să fie, de fapt, o rătăcire bine ambalată.

Acum, după 18 ani de la momentul 0, realizez cât de importante sunt aceste întrebări, chiar dacă răspunsurile/perspectivele sunt probabil egale cu numărul de oameni care există în acest moment.

Fiecare dintre noi are o lentilă unică prin care percepe realitatea, sensul, Divinul. Și tocmai de aceea, întrebările devin ancore. Nu doar pentru că dau direcția finală, ci și pentru că ne țin conectați la un centru interior – la un propriu.

Pentru că întrebările potrivite sunt poate mai importante decât răspunsurile. Ele deschid uși. Te așază pe un drum viu, 📌 . Te obligă să te oprești din goana după „mai mult” și să te întrebi dacă nu cumva alergi într-o spirală care te îndepărtează de tine și de scop în loc să te apropie.

❓Ce m-a costat că nu mi-am pus aceste întrebări❓

O mulțime de timp și energie risipite în orbecăiala care a urmat până să găsesc întrebările. Vorbesc de ani petrecuți în studiul intens al unei mulțimi de curente/perspective denumite spirituale, dar care, multe dintre ele, nu au nici o legătură cu ceea ce se încadrează în adevărata evoluție spirituală.

Am absorbit informații fără discernământ, am încercat să „mă potrivesc” în paradigme care nu-mi respectau ființa și într-un final, am constatat că nu aveau nici o legătură cu evoluția spirituală deși erau bine mascate sub această "umbrelă". Din nevoia umană și firească de a-mi găsi răspunsurile și "tribul".

Și toate acestea pentru că nu-mi clarificasem: ce caut de fapt❓
Care e întrebarea din spatele tuturor întrebărilor❓ Ce parte din mine strigă cu adevărat după vindecare❓ Ce anume în mine are nevoie să iasă la lumină, nu de teorii❓

Mi-aș fi dorit să fi fost cineva lângă mine să mă poarte din întrebare în întrebare până când ajung la întrebarea care a născut toate celelalte întrebări. Și astfel, să-mi găsesc propriile răspunsuri.

De aceea propun aceste întrebări aici și acum, poate vor fi cuiva de folos. Poate că vor aprinde un beculeț interior, poate vor aduce o oprire binecuvântată și/sau vor clarifica drumul cuiva.

Pune-ți întrebările potrivite și răspunsurile vor veni de la Sine ❤.
Nu pentru că le vei căuta cu încrâncenare, ci pentru că le vei recunoaște atunci când apar. Iar asta, în sine, e o formă de grație.❤

Să fim sănătoși și să ne fie bine 🤗

P.S. În primul comentariu găsești o poveste impresionantă și două filme de suflet 😍

, , , , , , , , , , ,

10/07/2025

„Jane și drumul spre siguranță” - studiu de caz
(Am permisiunea clientei care are alt nume, dar am ales să o numesc Jane)

Lucrez de mulți ani în consiliere și, de fiecare dată când văd o transformare profundă în viața unui om, îmi reamintesc cât de importantă este ⚠️cunoașterea nevoilor emoționale de bază și a consecințelor ce pot apărea când acestea sunt neîmplinite în copilărie și/sau adolescență.

Astăzi vă povestesc despre Jane – o femeie de 45 de ani care a venit la mine inițial pentru „probleme de relație”. Așa își descria ea pe scurt situația în care se afla.

Era într-o relație de cuplu aparent stabilă, dar se simțea constant neliniștită, hipervigilentă și copleșită de griji. Dormea prost, anticipa mereu ce rău s-ar putea întâmpla, avea nevoie de confirmări constante de la partenerul ei și recurgea uneori la comportamente de control, dintr-o nevoie intensă de a se simți „în siguranță”.

La primele întâlniri, Jane spunea lucruri precum: "Nu știu ce e cu mine… totul pare să fie în regulă, dar în mine e haos" sau "Nu pot să mă relaxez… parcă aștept mereu să se întâmple ceva rău."

Am lucrat împreună timp de câteva luni, iar în acest timp am explorat împreună, cu calm și blândețe, atât prezentul, cât și trecutul ei. Într-o ședință în care conexiunea dintre noi a atins profunzimea potrivită pentru ea, când am vorbit despre copilăria ei, Jane a izbucnit în lacrimi:
"Acum îmi dau seama.., nu m-am simțit niciodată în siguranță cu adevărat."

Tatăl ei era alcoolic, iar mama, deși protectoare, era copleșită. Zgomotele din sufragerie, tensiunile dintre părinți, schimbările bruște de dispoziție ale tatălui – toate au lăsat urme adânci în sufletul ei. A ajuns să creadă că "liniștea" e doar o pauză între două furtuni. A crescut cu convingerea inconștientă că nu e niciodată cu adevărat în siguranță și că ea trebuie să anticipeze orice pericol.

✅Conștientizarea aceasta a fost primul pas spre vindecare.
Am lucrat împreună la recunoașterea acestei nevoi fundamentale – nevoia de siguranță emoțională și fizică – și am sprijinit-o să stabilească strategii clare pentru a o împlini, în mod conștient și asumat.

Am început cu lucruri simple:
🔹Introducerea unor rutine zilnice sigure (dimineți previzibile, seri de liniște sau activități care îi fac plăcere),
🔹Jurnal de autoreglare emoțională,
🔹Practici de respirație și ancorare în prezent, pentru a-și relaxa sistemul nervos,
🔹Exerciții prin care a învățat să-și observe reacțiile fără să se critice ("Asta e reacția mea la frica din trecut. Acum nu mai e valabilă.")
🔹Clarificarea limitelor și discuții deschise cu partenerul despre nevoile ei reale, fără rușine sau teamă că va fi considerată "prea sensibilă".

✅ După aproape 6 luni, Jane a venit la ședință cu o expresie senină pe chip și mi-a spus:
"Pentru prima oară în viața mea, simt că am pământ sub picioare."
Mi-a mărturisit că a început să simtă diferența dintre frica din trecut și realitatea prezentă. Că nu mai trăiește "în alertă". Că nu mai simte nevoia să controleze fiecare detaliu ca să fie bine. A început să-și construiască relația de cuplu pe încredere, nu pe anxietate. A învățat să spună: "Acum nu sunt în pericol. Sunt într-un spațiu sigur."

Cazul lui Jane mi-a reamintit cât de profundă este nevoia de siguranță și cât de mult ne poate afecta viața ca adulți când nu este împlinită în copilărie și/sau adolescență. Fără siguranță, nici iubirea nu prinde rădăcini, nici liniștea nu are cm se instala în viața noastră.

Sprijinul într-un proces de consiliere nu înseamnă doar a vorbi despre situațiile problematice – ci a avea alături pe cineva care te ajută să vezi ce n-ai știut că lipsește și să înveți cm să-ți oferi exact acel "acasă" interior pe care nu l-ai avut niciodată.

Jane nu s-a schimbat peste noapte. Dar a învățat să-și ofere ce nimeni nu i-a putut oferi în copilărie: un spațiu de siguranță în care poate exista cu tot ce e ea, fix așa cm este.❤

Am împărtășit cu permisiunea clientei acest caz cu speranța că va aduce un strop de inspirație cuiva care are nevoie🤗.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

, , , , ,

25/06/2025

🔴Despre deschiderea de a simți ce se întâmplă în interiorul nostru dar și în "afara" noastră.

Chiar din "fabricație" suntem construiți ca atunci când simțim durere, ceva în interiorul nostru, asemeni unor porți, să se închidă automat pentru ca noi să putem supraviețui durerii.

Cu timpul, devenim din ce în ce mai închiși emoțional. Pentru că una dintre dorințele cele mai arzătoare ale oamenilor este să nu mai simtă durerea și acele emoții "negative" care creează discomfort.

Mi-aduc aminte că în două perioade al vieții mele, să nu mai simt durerea era vital. Așa am ajuns să am în acele vremuri o mulțime de blocaje care au ajuns chiar să somatizeze.

Când această închidere este făcută automat de subconștientul nostru este important ca, la un moment dat, să observăm că ea există. Și, de preferat, să nu "continuăm lucrarea" de anesteziere a emoțiilor și în mod conștient.

În acele vremuri nu știam că atunci când încercăm să ne protejăm de durere și suprimând emoțiile care ne rănesc construim de fapt ziduri în jurul inimii noastre. Nu știam că în acest proces, nu alegem doar să nu simțim tristețe, pierdere sau dezamăgire – ci ne blocăm și accesul la bucurie, la iubire și la sens.

Pentru că sunt interconectate, nu putem să le separăm. Refuzând să simțim ceea ce este dificil, ne deconectăm de la tot ce face viața vibrantă și autentică. Astfel, în loc să evităm doar suferința, riscăm să ne condamnăm la un gol și mai profund, pierzând frumusețea care vine din trăirea deplină a momentului, cu toate nuanțele lui.

Și apoi ne mirăm că nu mai avem energie, nu mai găsim nici un sens și devenim un fel de roboți cărora le-a dispărut umanitatea. Asta pentru că nu știm că singurul combustibil care ne alimentează în mod real, care ne face să ne simțim vii, este bucuria.

Și, când devenim conștienți de faptul că este combustibilul, să înțelegem și să acceptăm că vindecarea și deschiderea emoțională reprezintă o condiție esențială a unei vieți trăite deplin și pline de sens.
***
Există povești care te prind de mână și te conduc prin labirintul propriilor emoții dar îți și dăruiesc numeroase conștientizări care te pot conduce spre vindecare și deschiderea emoțională sănătoasă.

🔴Prima astfel de poveste o spune Johann Hari într-o prezentare TED emoționantă pe care am introdus-o în articolul pe care-l găsești în primul comentariu. În articol găsești ce ne aduce sens și vindecare dar și două 🎥📺filme minunate!

🔴A doua poveste pe care o recomand este cea din 🎥📺serialul „Toți vrem să fim salvați”. Acest serial italian nu este doar o producție cinematografică, ci o adevărată lecție despre , și .

Serialul explorează o temă rar abordată cu atâta delicatețe: fragilitatea umană. În centrul poveștii îl regăsim pe Daniele, un tânăr care ajunge, în mod neașteptat, într-un spital de psihiatrie. Ce începe ca o confruntare brutală cu propriile traume devine un drum plin de descoperiri – despre el însuși, dar și despre ceilalți. În acele momente de disperare, oamenii își dezvăluie cele mai ascunse răni și cele mai pure adevăruri.

Povestea poate deveni o oglindă a trăirilor multor oameni: sacrificii făcute în numele familiei, vise abandonate sau dureri ascunse sub un zâmbet. Serialul ne învață că deschiderea emoțională, chiar dacă doare uneori, este esențială pentru vindecare și . Lacrimile nu sunt un semn de slăbiciune, ci dovada unei inimi care simte.

În cartea sa "Curajul de a fi vulnerabil", Brené Brown spune că „Vulnerabilitatea nu este despre a câștiga sau a pierde. Este despre a avea să te arăți și să fii văzut atunci când nu ai control asupra rezultatului.”

Acest mesaj se regăsește subtil în fiecare episod al serialului, amintindu-ne că adevărata forță vine din a fi sinceri cu noi înșine și cu ceilalți, chiar și atunci când suntem nesiguri de ceea ce urmează.

Ceea ce face acest serial deosebit este umanitatea personajelor. Fiecare pacient din spitalul de psihiatrie are o . Fiecare dintre ei reflectă o parte din noi: femeia care a pierdut totul, bărbatul care se ascunde în spatele furiei, tânărul care nu știe cm să facă față respingerii. Aceste povești ne invită să ne uităm nu doar la noi, ci și la cei din jur cu mai multă .

„Toți vrem să fim salvați” ne amintește că nu este niciodată prea târziu să te vindeci.

Durerea este parte din viață, dar nu trebuie să ne definească. De multe ori, în momentele de vulnerabilitate, găsim curajul de a iubi mai profund, de a trăi mai autentic și de a construi conexiuni mai puternice.

Fiecare episod este o invitație de a ne pune : Când a fost ultima dată când am spus cu adevărat ce simt? Când m-am iertat pentru greșelile mele? Când am îndrăznit să cer ajutorul, fără să mă tem de judecată?

Serialul nu oferă răspunsuri simple sau soluții magice. În schimb, lasă în urmă o mângâiere tandră și o dorință profundă de a ne îngriji de sufletul nostru. Este o care te schimbă, te provoacă să fii mai blândă cu tine însăți și să îți deschizi inima, chiar și după pierderi sau dezamăgiri.

„Toți vrem să fim salvați” este o pentru cei care au trăit, au iubit, au pierdut – și continuă să spere. Dacă ai nevoie de o inspirație pentru a-ți reconstrui curajul de a simți, acest serial este un început perfect. Serialul e pe Netflix sau online, vizionare plăcută.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

, , ,

19/05/2025

Suferim pentru că ceilalți nu ne iubesc. Aparent. Dar, de fapt, suferim pentru că nu suntem capabili să ne oferim nouă înșine iubirea de care avem nevoie.

Căutăm la alții validarea și atenția pe care, în copilărie, am așteptat-o de la părinți—siguranța pe care ne-o doream de la mama, sprijinul pe care îl voiam de la tată.

În relații, venim cu umbrele trecutului — cu acel copil care am fost: care nu a fost ascultat, care nu și-a putut exprima furia fără a fi certat, care a fost pedepsit pentru dorința lui de libertate.

Și astfel, fără să fim conștienți, cerem de la parteneri ceea ce nu am primit când eram mici. Îi tragem în povestea noastră, proiectând asupra lor dureri ce nu le aparțin.

Ne supărăm nu pe cel de lângă noi, ci pe ceea ce reprezintă el în ochii noștri. Îl împovărăm cu greutatea trecutului nostru, fără să realizăm că, de fapt, ne confruntăm cu fantomele vechilor răni.

Vrem ca partenerul să fie acel părinte care să ne îmbrățișeze durerea, să ne aline dorul, să ne ofere certitudinea că nu vom mai suferi vreodată.

Dar aceasta nu este iubire, ci teamă—teama de a simți din nou lipsa, de a fi din nou răniți.

Ne dorim libertate, dar ne înspăimântă ideea de a fi pe cont propriu. Vrem ca partenerul să ne încurajeze să ne descoperim pe noi înșine, deși adesea nici noi nu știm cine suntem cu adevărat.

Când ne oferă libertatea pe care o cerem, simțim nesiguranță, confundând atașamentul cu iubirea.

Însă iubirea autentică nu înseamnă posesie, ci acceptare reciprocă.

Nimeni nu e dator să umple nevoile noastre. Fiind adulți, e datoria noastră să umplem spațiile goale din sufletele noastre. E responsabilitate noastră a fiecăruia să ne vindecăm rănile din copilărie și să integrăm toate aspectele până devenim un întreg.

Și așa, întregi, să ne oferim libertatea de a fi noi înșine și a-i dărui celuilalt aceeași libertate. Aceasta e iubirea adevărată.❤🤗

05/03/2025

Despre originea intoleranței și capacitatea de a o depăși ❤️🤗

12/02/2025

Ne trăim viața ignorând realitatea, rătăcind fără să fim cu adevărat prezenți în propriile noastre momente. Lăsăm clipele să treacă fără să ne întrebăm cm le folosim, repetând aceleași greșeli fără să învățăm nimic. Cu mici excepții, acesta este modul nostru de a exista.

Refuzăm să acceptăm cele mai firești adevăruri ale condiției umane - fragilitatea noastră, efemeritatea noastră. Iar din această negare se nasc toate suferințele noastre. Când realitatea ne trezește brusc cu vreo experiență, o percepem ca pe o tragedie.

Dacă cineva ne-ar întreba dacă iubim viața, răspunsul ar fi prompt: „Desigur!”. Și totuși, comportamentul nostru arată opusul.

Ne autosabotăm, ne lăsăm definiți de teama de judecata celorlalți, ne victimizăm inutil, îi rănim tocmai pe cei pe care îi iubim, ne "vărsăm" în capul oricui se nimerește în cale, ne încăpățânăm să avem dreptate cu orice preț, refuzăm să iertăm, căutăm mereu validare și momente în care să ne arătăm superioritatea.

Trăim ca și cm am fi nemuritori și de parcă Universul ne-ar datora ceva doar pentru că ne-am născut.

Chiar și atunci când ne considerăm evoluați, rămânem prizonierii unor tipare/automatisme.

Dacă aș fi citit aceste cuvinte acum câțiva ani, m-aș fi simțit ofensată. Mi-aș fi spus: „Eu? Nu, eu sunt mereu conștientă, eu mereu știu ce fac.” Dar aroganța asta nu înseamnă luciditate.

Am crezut că e simplu să schimbi o atitudine, că a fi conștient e ceva natural. Doar în timp am înțeles cât de adânc înrădăcinat este obiceiul de a lua totul de-a gata - inclusiv viața.

Am descoperit că trezirea nu înseamnă doar deschiderea ochilor dimineața, ci presupune straturi de înțelegere, muncă interioară constantă și, mai ales, perseverență.

🔴A trăi în mod conștient, cu responsabilitate (asumat) și demnitate nu e un proces automat. E un efort zilnic, un exercițiu de voință și răbdare, o investiție de timp și atenție pe care puțini sunt dispuși să o facă.

Doar când înțelegem că această alegere face diferența dintre a trăi cu adevărat și a exista pe pilot automat, începe adevărata schimbare.

Un exercițiu pe care-l fac zilnic și pe care ți-l propun și ție este să mă întreb la final de zi: care și câte din acțiunile mele de azi au fost reacții automate și care au fost acțiuni conștiente (analizate înainte de a le face din cât mai multe puncte de vedere)?

➡️Exemplu: Când i-am vorbit i-am vorbit urât colegului/colegei eram conștient/ă că o fac doar pentru că sunt nervos/nervoasă și că el/ea nu are nicio vină pentru asta? Eram conștient/ă că poate are și el/ea destule provocări și nu mai are nevoie să mă "vărs" în capul lui/ei? Sunt împăcat/ă sau mulțumit/ă că am tratat-o așa? etc.

Și mâine, într-o situație similară, voi respira profund înainte de a vorbi cu colegul/colega ca să nu mai las automatismul ăsta cu "vărsatul" pe ceilalți să mă ia pe nepregătite.

Am dat acest exemplu gândindu-mă că toți ne dorim o lume mai bună. Dar facem zilnic ceva concret pentru asta?

Tu ce exercițiu aplici pentru a ieși din automatisme?😍

Să fim sănătoși și să ne fie bine🥰🤗

, , ,

05/02/2025

O perspectivă atât de simplă și ușor de aplicat care oferă rezultate minunate celor care o aplică (* și iată de ce "să-ți vezi de treaba ta" e un lucru tare.. relaxant). Enjoy 😍

🔴"Pot găsi doar trei tipuri de treburi în Univers: a mea, a ta și a lui Dumnezeu.

(Pentru mine cuvântul Dumnezeu înseamnă "realitate". Realitatea este Dumnezeu, pentru că guvernează. Orice nu este sub controlul meu, al tău, sau controlul tuturor, o numesc treaba lui Dumnezeu).

Cea mai mare parte a stresului vine din faptul că trăim mental în afara treburilor noastre. Când mă gândesc "Trebuie să-ți găsești o slujbă", "vreau să fii fericit", "ar trebui să fi punctual", "ar trebui să ai mai multă grijă de tine" - sunt în treaba ta. Când sunt îngrijorată de cutremure, inundații, război sau când voi muri, sunt în treaba lui Dumnezeu. Dacă sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este separarea.

Am observat asta la începutul anului 1986. Când mergeam mental în treaba mamei mele, de exemplu, cu un gând ca "Mama mea ar trebui să mă înțeleagă", am experimentat imediat un sentiment de singurătate. Și am înțeles că de fiecare dată în viața mea, când m-am simțit rănită sau singură, mă aflam în treaba altora.

Dacă tu îți trăiești viața, iar eu trăiesc mental viața ta, cine este aici trăind-o pe a mea? Suntem amândoi acolo. Fiind mental în treaba ta, mă reține de la a fi prezentă în treaba mea. Sunt separată de mine, întrebându-mă de ce viața mea nu funcționează.

Să cred că știu ce e mai bine pentru altcineva, înseamnă să fiu în afara treburilor mele. Chiar și în numele iubirii, este aroganța pură, iar rezultatul este tensiune, anxietate și frică.

Știu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treabă. Ar trebui să lucrez cu asta, înainte să încerc să rezolv problemele tale pentru tine.

Dacă înțelegi cele trei tipuri de treburi îndeajuns să stai în treaba ta, ți-ar putea elibera viața într-un mod în care nici nu-ți poți imagina.

Data viitoare când simți stres sau disconfort, întreabă-te în a cui treabă te afli mental și s-ar putea să începi să râzi! Întrebarea aceasta te poate aduce la tine.

Și ai putea vedea cm nu ai fost niciodată prezent și că ți-ai trăit toată viața, mental, în treburile celorlalți. Doar să observi când te afli în treburile celorlalți, te poate aduce înapoi la sinele tău minunat.

Iar dacă practici asta pentru un timp, vei observa că nici tu nu ai nici o treabă și că viața ta se desfășoară perfect pe cont propriu."

Fragment din cartea "Iubește ceea ce este" scrisă de Byron Katie ❤

, ,

Address

Roman

Website

https://adinaamironesei.blogspot.com/

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Roman?