Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

Home
Romania
Roman
Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

"Babeș-Bolyai" Cluj Napoca);
- curs 'Psihologia trezirii și evoluției conștiente' - lect. dr. psih. Ovidiu Brazdău;
- absolventă a Facultății de Chimie (Univ.

Consilier pentru dezvoltare personală și transpersonală, trainer, formator
- Lucrez 1 la 1 și cu grupuri
- Însoțesc oamenii în procese integrative de clarificare emoțională, regăsire de sens, reconectare cu sine și relaționare conștientă. - consilier pentru dezvoltare personală acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242324;
- consilier în Psihoterapie Pozitivă - formare recunoscută de WAPP - World Association of Positive Psychotherapy;
- formator acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242401;
- absolventă a cursului postuniversitar 'Consiliere și Orientare' de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (Univ. "Al.I.Cuza" Iași);
- doctor în Fizică (Univ. "Al.I.Cuza" Iași). "Istoric"..
- 17 ani dedicați cunoașterii, studiului conștiinței, experienței conștiente, psihologiei trezirii, evoluției umane și curentelor spirituale mai vechi și mai noi;
- participări la numeroase conferințe și workshop-uri susținute de traineri români și străini. Experiență profesională (în dezvoltare personală și transpersonală):
- Trainer profesionist: de 13 ani;
- Ore de seminar/curs/workshop livrate: peste 2500;
- Sesiuni de consiliere individuală și de grup: peste 3000.

08/03/2026

Despre intuiție și emoții blocate - cu prof. Jure Biechonski, plus un foarte simplu, în stilul său, pentru conștientizare 🤗

07/03/2026

Unele oportunități trec pe lângă noi o singură dată.🤗
Pentru tine e momentul unei transformări a relațiilor?
Poate aceste evenimente sunt ceea ce ți-a trimis Universul ca răspuns la căutările tale.

Am pus la cale trei surprize împreună cu prof. Jure Biechonski (din Estonia).

Dacă nu îl știi deja, îți voi spune mai întâi de am ales să fac acest proiect cu el.

Este un om care te face să simți acel spațiu sigur lipsit de judecată din prima interacțiune. Și are deschiderea de a se autodezvălui, povestind și despre experiențele lui personale atunci când acest lucru este necesar.

Este Om înainte de a fi profesorul care a susținut cursuri și seminarii în peste 70 de țări din lume. Iar asta se simte și nu e puțin lucru, cel puțin în opinia mea.

Și mi-a plăcut cm lucrează, anume:
- simplitatea metodelor lui de lucru,
- ușurința și simplitatea cu care explică mecanismele din subconștient
- rapiditatea cu care ajunge la cauzele traumelor cu o intuiție pe care nu am mai întâlnit-o,
- limbajul simplu folosit în orice tip de eveniment,
- generozitatea cu care oferă informațiile și
- generozitatea cu care lucrează (inclusiv în webinariile gratuite), fără să se uite la ceas.

Din punct de vedere profesional:
Jure Yoram Biechonski este profesor la TEADLIK MINA Școala de hipnoterapie transpersonală-psihologie, fondator și creator al THA (Transpersonal Hypno-Analysis), vicepreședinte al Asociației Europene de Psihologie Transpersonală (EUROTAS), specializat în Psihoimunologie, Integrarea lucrului corporal și a stărilor extinse de conștiință în procesul terapeutic, Activarea resurselor interioare, etc.
Este licențiat în psihologie, filosofie, istorie, educație și literatură franceză. Până în prezent, Jure a ținut cursuri regulate în 8 țări diferite, workshop-uri și conferințe în peste 70 de țări din întreaga lume. Vine în acest evenimente cu peste 35 de ani de experiență ca psihoterapeut.

Am conceput împreună cu el două webinarii GRATUITE (pe 10 și 24 martie) și un workshop intensiv de trei zile la Iași (3, 4, 5 aprilie) - toate trei având ca temă principală relațiile - de la cauzele pentru care ajungem să trăim relații disfuncționale până la modul în care relațiile se pot transforma devenind un spațiu de vindecare emoțională.

În toate trei evenimentele vom lucra pe următoarele direcții:
✅Conștientizare – recunoașterea momentelor în care reacțiile emoționale sunt amplificate de experiențe mai vechi și înțelegerea tiparelor de atașament.
✅Oglindire – relația ca spațiu de reflecție și responsabilitate personală, dincolo de vină și defensivă.
✅Vindecare – vulnerabilitatea și exprimarea nevoilor emoționale ca experiențe corective reale.
✅Evoluție – construirea unui spațiu relațional sigur, autentic, matur și sustenabil.

Toate cele trei evenimente vor fi practice în sensul că peste 80% din timp va fi dedicat exercițiilor practice, proceselor ghidate și lucrului aplicat.

✅Ce câștigi participând la aceste evenimente:
- mai multă claritate asupra propriilor tipare relaționale,
- o înțelegere mai profundă a rănilor de atașament,
- experiența unor exerciții de reflecție, comunicare și relaționare,
- instrumente practice de aplicat în relațiile importante din viață,
- o perspectivă mai conștientă asupra vindecării emoționale, conexiunii și intimității.

Iată coordonatele evenimentelor cu Jure Biechonski:

🟠 Webinar GRATUIT Online 10 martie, ora 19.00 - Arta de a crește împreună
link de înscriere -> https://forms.gle/VbrDpAyP66rutbaF8

🟠 Webinar GRATUIT Online 24 martie, ora 19.00 - Vindecarea emoțională prin conexiune
link de înscriere -> https://forms.gle/Vj7WtmsTvjdQxhpj8

🟠 WORKSHOP intesiv la IAȘI trei zile: 3, 4, 5 aprilie - Arta de a crește împreună. Vindecarea emoțională prin conexiune
link de înscriere -> https://forms.gle/tWnz6QzZ6vQs58bN9

🔴După completarea și trimiterea formularelor vei primi pe mail link-urile de participare pe Zoom (în cazul webinariilor gratuite), respectiv detalii pentru participarea fizică (în cazul workshopului de la Iași).

Te aștept cu drag la evenimentele despre care ți-am vorbit mai sus,
Să fim sănătoși și să ne fie bine 🤗❤️

01/03/2026

Dezamăgirea în relații nu este ceea ce credem.
Dar dacă dezamăgirea are, uneori, o cauză la care nu ne gândim aproape niciodată?

Am avut parte de multe experiențe în care am simțit dezamăgire. Senzația aceea de gust amar, apăsătoare, sentimentul că "ceva nu e cm ar trebui să fie". Dar când încercam să-mi explic motivul, nu reușeam să găsesc un fapt concret de care să mă pot agăța.

Pe parcursul timpului, observându-mă, am început să sesizez că uneori nu reacționam la ceea ce făcea celălalt în mod concret, ci la faptul că ceea ce făcea cel din fața mea era diferit de imaginea pe care mi-o formasem despre el. Și nu a fost o descoperire confortabilă pentru mine.

Cred că noi, oamenii, intrăm în relații aducând cu noi o istorie emoțională formată din experiențele noastre trecute și modul în care am învățat să ne apropiem de ceilalți plus nevoile pe care le-am purtat poate ani de zile fără să le formulăm clar. Toate acestea influențează felul în care îl vedem pe omul din fața noastră, relația noastră cu el. E ca o lentilă deja formată prin care îl privim pe Celălalt.

Și dacă privim în urmă cu răbdarea care să ne permită o analiză onestă, ne dăm seama că multe neînțelegeri nu pornesc din lipsă de bunăvoință sau din intenții greșite, ci din faptul că fiecare vede altceva într-o situație dată.

La începutul unei relații, nu avem cm să cunoaștem cu adevărat omul din fața noastră. Cunoaștem doar fragmente: câteva conversații, anumite reacții, impresii care par promițătoare sau pe care, din entuziasm, le considerăm promițătoare. Restul se leagă în interiorul nostru, în mintea noastră, aproape de la sine.

E ca un puzzle în care am completat doar câteva piese. Dar mintea noastră este construită astfel încât să formeze imagini coerente despre orice, încearcă să creeze o imagine coerentă și să anticipeze. Nu este ceva ce alegem conștient, ci un proces automat care se întâmplă în orice situație pe care trecem, nu doar în relații.

Astfel, mintea umpre spațiile goale -piesele de puzzle lipsă- cu lucruri care nu aparțin realității din prezent ci provin din experiențele anterioare.

Exemplu de dialog între două prietene: F1. "Bărbatul pe care tocmai l-am cunoscut e tot un mincinos." F2. "Cum ți-ai dat seama de asta așa repede, te-a mințit cu ceva?" F1. "Nu, dar are privirea aceea, știi tu..și oricum, toți bărbații mint."

În acest caz a fost o generalizare negativă din trecut transferată în prezent. O generalizare care a viciat procesul de cunoaștere firească dintre cei doi, posibil l-a și oprit prematur. Dar la fel rău ar fi făcut și o generalizare pozitivă adusă din trecut. E ca și cm am face în mintea noastră un film care, în final, are foarte puțină legătură cu realitatea.

Nu putem spune că facem această denaturare a realității din rea voință. Pentru că de fapt e un proces automat, nu unul conștient. Proiectăm pe celălalt uneori nevoia de siguranță, alteori pe cea de a fi înțeleși sau speranța noastră că "de data asta" lucrurile vor merge lin sau altfel de cm a mers data trecută.

Astfel, fără să observăm, ajungem să avem o relație cu imaginea pe care ne-am construit-o în mintea noastră și nu cu omul real din fața noastră.

Caz în care considerăm că știm deja cm e el (valabil și reciproc), ce vrea, ce-i place, cu ce e de acord, cu ce nu, etc. și ajungem să NU ne mai spunem explicit lucruri și să considerăm că se subînțeleg: "Dar ce, nu-și dă seama..?" (= avem așteptarea ca el/ea să știe deja filmul care rulează în mintea noastră).

În timp, lucruri care la începutul relației erau presupuneri/ipoteze ajungem să le considerăm adevărate și nu ne mai îndoim de ele, considerând că acela este adevărul despre Celălalt. Adică ipotezele se transformă în așteptări. Și, cu cât mai importantă relația, cu atât proiecțiile noastre sunt mai puternice și mai hrănite cu speranță.

Iar acestea ajung să modeleze și să modifice felul în care îl percepem pe Celălalt, omul din fața noastră și relația noastră cu el.

Mi-au trebuit multe dezamăgiri, până să mă satur de eșecuri și să mă uit cu onestitate și răbdare la acest proces. Astfel, într-un final, am reușit să observ clar că multe dintre așteptările mele nu se sprijineau pe lucruri discutate sau confirmate, ci pe presupuneri care deveniseră, în timp, în mintea mea, certitudini tăcute.

Iar, când considerăm că știm deja cm e cel din fața noastră, rămânem blocați în imaginea interioară formată din proiecții și departe de realitate. În plus, în acest caz, vom avea parte de multe dezamăgiri care nu sunt neapărat provocate de Celălalt ci de diferența dintre filmul din mintea noastră despre el (ce credeam că este) și ceea ce este el de fapt.

Cu timpul, am învățat să nu mai las prima impresie, nici pe a doua sau a n-a, să-mi spună că deja cunosc o persoană. Acum știu că toate impresiile care se formează în capul meu sunt doar presupuneri ale minții și e posibil să nu aibă nimic de-a face cu cine e de fapt persoana din fața mea.

Am învățat să rămân deschisă și dispusă să cunosc omul din fața mea și a trebuit să accept că procesul de cunoaștere reciprocă nu se termină niciodată. A fost momentul în care am început să văd persoanele reale mai clar, dincolo de imaginea pe care mi-o construisem în minte.

A fost momentul în care am înțeles că deși simțeam dezamăgirea ca pe o pieredere, era doar pierderea imaginii false din minte și nu a șansei de a-l cunoaște pe Celălalt.

Ce am putea face ca din cauza dezamăgirii să nu pierdem și omul din fața noastră și relația?

În primul rând să avem disponibilitatea și răbdarea să vedem dincolo de imaginea pe care i-am atribuit-o din mers, automat. Să facem un pas în spate și să distingem între ceea ce știm cu adevărat și ceea ce am presupus.

Iată și niște întrebări care ne pot însoți, de preferat cât mai des:
- Ce cunosc cu adevărat despre această persoană?
- Ce am presupus când mi-am format o imagine despre această persoană?
- Ce parte din așteptările mele vine din experiențele mele mai vechi?

Și, după ce ne vom fi clarificat, e posibil să ajungem la concluzia că dezamăgirea nu e sfârșitul unei relații ci începutul unei înțelegeri și unei cunoașteri mai profunde.

Și, dacă vrei să înveți mai multe despre cm putem să ne îmbunătățim relațiile, te invit la webinarul gratuit din 10 martie ora 19.00 care va avea loc online pe Zoom. Eu și Jure Yoram Biechonski te așteptăm cu drag să explorăm practic cm putem transforma relațiile dintr-un spațiu al durerii într-un spațiu al creșterii și sensului 🤗

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤

28/01/2026

Era să nu mai fiu. Pe bune.
Ultima dată (când am fost conștientă de asta) pe 17 ianuarie 2025.

Prima dată s-a întâmplat în clasa a 8-a. Eram tare mândră că învățasem să merg pe bicicletă, bine de tot, fără să țin mâinile pe ghidon și alte scheme de-mi imaginam eu la acea vreme că sunt cool. Așa că dobândisem curaj și mă aventuram pe străzile principale pe unde la acea vreme treceau și basculante, tiruri, etc.

La o intersecție, culoarea semaforului s-a schimbat și tirul din fața mea a oprit brusc. Am apucat să pun frână, dar eram prea aproape de el, așa că am plonjat ca-n filme sub el depășind roțile din spate ale acestuia, cam până la jumătatea lui dedesubt.

Mi-amintesc că șoferul mașinii din spate a coborât repede să vadă ce-i cu mine, apoi s-a dus în fugă la șoferul tirului să-i spună să nu pornească chiar se făcuse verde la semafor.

Nu am pățit nimic, m-am ales doar cu o ceartă acasă deoarece roata din față se făcuse „opt” când căzusem (le-am spus alor mei că doar am căzut). Și nu m-am mai gândit la asta nici peste o zi și nici în anii care au urmat.

A doua oară s-a întâmplat în clasa a 9-a. Era să nu mai fiu și nici nu aș fi știut că nu mai sunt deoarece m-am intoxicat cu monoxid de carbon de la o sobă. Și eu și părinții mei. Atunci mama, așa amețită cm era, a reușit să deschidă ușa și a telefonat la salvare.

M-am trezit la spital cuplată la oxigen și alte tuburi despre care nu știam nimic. A trecut și asta. Și tot așa, nu m-am mai gândit la asta până în ultimul an.

A treia oară a fost în clasa a 12-a. Eram în camera mea și învățam pentru bac. Și brusc, o explozie a împins ușa dintre bucătărie și camera mea până lângă mine.

Eram atât de șocată încât înțepen*sem în cadrul ușii cu mâinile pe tocul ușii care ardea, dar fără simt nimic. Pentru că toată atenția mea o căuta pe mama care observam că nu e în bucătărie.

Mi-amintesc că în acele momente de șoc care au părut o eternitate, am auzit ca prin vis, destul de târziu, glasul mamei care mă striga să ies afară. O aruncase afară suflul exploziei cu tot cu ușa de la intrare.

Explodase doar furtunul dintre două butelii. Spun doar, deoarece dacă ar fi explodat buteliile, trei în total, pompierii au spus că nu ar fi rămas nimic pe o rază de cel puțin 50 de metri. Iar în fața casei, la nici 8-9 metri, se adunase o mulțime de oameni să vadă nebunia. N-ar fi rămas nici ei.

A durat ceva până să-mi revin, dar a trecut și asta peste mine, fără vreo conștientizare.

Au mai fost, dar sar direct la 2025.

Era vineri, 17 ianuarie 2025. Mă întorceam din oraș și, când am intrat în casă, am observat că mirosea a gaz pe holul de la intrare unde e centrala. M-am uitat la ceas să-mi dau seama dacă dl. inginer care se ocupă de centrală mai are program. 16.45. Nu credeam că va răspunde, dar am sunat și i-am spus. A spus că vine într-un sfert de oră, chiar dacă programul era la final. Între timp am deschis ușa larg și geamurile.

A venit, a scos detectorul și am auzit cm beep-urile s-au înmulțit pe măsură ce s-a apropiat de centrală. Îl aud: “Wow, dar ce-i cu furtunul ăsta?” (cel de la gaz), “Cine vi l-a desfăcut?” Răspund șocată: “Nimeni. Nu avea cine.” Continuă: “Păi, dacă nu simțeați mirosul, ar fi căzut pur și simplu de-aici, că e aproape de tot desprins, iar detectorul de gaz e pus prea jos să reacționeze în timp util.” Am simțit cm îmi paralizează maxilarul.

Nu am mai putut vorbi, doar l-am ascultat. Nici după ce a plecat nu eram foarte funcțională. Nu am putut să plâng. Am simțit doar un ceva imens și negru care mă înghite. Mai știu că mi s-au muiat genunchii și că mergeam prin casă destul de greu, nesigur.

După câteva ore am simțit că îmi revine rațiunea. Dar am păstrat atenția în corp. Pentru prima dată în astfel de situații am ales să las să mă pătrundă ce simt și să trăiesc toate senzațiile declanșate de frică. Nu am mai fugit de ele. Am vrut să explorez conștient tot întunericul din acea frică pur instinctivă.

A doua zi am petrecut-o gândindu-mă la ce mi-ar părea rău că nu am spus sau făcut dacă aș muri. Și am constatat că, deși în ultimii ani mi-am propus să trăiesc viața din toată inima (așa cm o descrie Brené Brown în "Darurile imperfecțiunii"), tot mai am lucruri pe care nu le-am spus/făcut. Sau mai precis: pe care nu consider că le-am spus/făcut destul (în raport cu cât mi-aș fi dorit).

A treia zi m-am dus la o prietenă apropiată să-i povestesc ce-am trăit. Și zic: "- Draga mea, era să mor." "- Cum așa?" Și îi spun tremurând, cu nodul în gât, cm s-a întâmplat. Și pe măsură ce-i spuneam, când am ajuns la partea cu ce nu am făcut destul sau nu am apucat să fac, au început să-mi curgă lacrimile într-o descărcare sănătoasă.

Printre lacrimi, o aud râzând: "Păi cum? Nu te bucuri? Ai scăpat! De ce mai plângi? Bucură-te și gata, treci peste! "

A fost momentul când mi-am dat seama brusc că, deși perspectiva ei mi se părea acum total străină, aceasta e determinată de o chestie care e în cultura noastră: când se întâmplă câte un accident sau vreun eveniment din care omul scapă teafăr, există obiceiul să "scuipăm în sân" (mai mult sau mai puțin metaforic) și să trecem foarte repede "peste" - ca să nu simțim emoții inconfortabile, ca să nu ni se moaie genunchii de frică sau ca să nu cumva să devenim conștienți că suntem muritori.

I-am răspuns că am trecut "peste" prea ușor și de prea multe ori. Și i-am zis și de ce consider că nu e de folos să trecem "peste" atât de ușor în astfel de situații. E doar un aparent folos: acela că nu trăim emoții inconfortabile.

Dar nu e de folos pe termen lung deoarece DOAR conștiența efemerității, mă face să realizez zi de zi cât de prețioasă e fiecare clipă, cât de mult contează fiecare clipă.

Doar fiind conștienți de efemeritatea noastră putem să ne bucurăm de ce avem fiecare în viața noastră, doar așa putem să ne bucurăm pentru lucrurile simple, acelea pe care le luăm automat drept “normale” și fără valoare - așa că le trecem la “păi e firesc, cm să mă bucur de așa un lucru/fapt "nesemnificativ?".

Iubesc Viața. O iubesc cm nu pot descrie în cuvinte. Iubesc faptul că sunt. Iubesc faptul că pot iubi oamenii.

Nu pentru ce am din punct de vedere material, nu pentru ce am devenit sau pentru vreo poziție socială. Ci pentru simplul fapt că exist. Și pentru că acum pot să simt totul: și bucurie și tristețe și tot ce poate simți un om care s-a deschis spre "a simți".

Pentru că acum știu că toate fac parte din Viață și e nevoie de toate ca să ne construim și să fim întregi.

Și mai știu acum că suferința vine doar din faptul că ne opunem curgerii realității, din faptul că nu acceptăm că ea nu se mulează de fiecare dată dorințelor noastre. Adică suferința e doar ceva ce ne producem singuri și putem învăța să nu n-o mai facem.

Și poate că asta e, de fapt, tot ce avem de făcut: să nu mai fugim. Să rămânem. Cu frica, cu acel cutremur pe care îl produce în interior, știind că la final vine darurile: bucuria și recunoștința.

Pentru că nu conștiența efemerității ne ia din viață, ci uitarea ei.

Nu am scris asta ca să sperii pe cineva sau să dramatizez. Am scris pentru că am înțeles că a trăi din toată inima nu înseamnă să fii în siguranță, ci să fii prezent. Deschis.

Am scris pentru că poate cineva care va citi astăzi aceste rânduri va reuși să privească ziua de azi ca pe un dar.

Iar dacă citești asta acum, înseamnă că ești. Și poate că nu e nimic mai important, astăzi, decât să FII aici, pe deplin.

Îți mulțumesc,
Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

12/09/2025

În societatea contemporană, unde competiția pare a devenit regula jocului, suntem asaltați constant de "manuale" sau ghiduri care promit să ne învețe - cm să lucrăm mai rapid, să ne creștem eficiența, să devenim mai creativi și să atingem succesul.

Totuși, ceea ce se discută rareori este, cred, mai relevant: dincolo de aceste „rețete” pentru progres individual, rămâne o întrebare fundamentală - 🔴prin ceea ce facem zi de zi, reușim cu adevărat să aducem un beneficiu autentic celor din jurul nostru?

Istoria omenirii ne spune că, indiferent cine suntem sau unde trăim, supraviețuirea și progresul nostru ca specie nu a depins de acțiunile individuale luate separat, ci de comunitate. Singuri, suntem fragili. Împreună, devenim de neînvins.

În vremuri de demult, un om singur în fața unui tigru nu avea nicio șansă. Dar un grup unit, bazat pe și pe valori comune, putea să înfrunte imposibilul. Aceasta este lecția care ne-a adus până unde suntem azi: nu trăim pentru noi înșine, ci unii prin ceilalți.

Dar ce face ca o comunitate să fie puternică? Nu numărul de oameni, nu bogățiile și nici măcar cunoștințele acumulate. Ci ceva mult mai simplu și mult mai prețios: .

Încrederea e genul ăla de legătură invizibilă care ne ține aproape, chiar și când pare că totul se clatină sub noi. Când ai încredere, parcă ai mai mult curaj să încerci lucruri noi, să te aventurezi în necunoscut. Știi că, dacă dai de greu sau cazi, ai pe cineva lângă tine care sigur o să te ridice. Este senzația aceea că nu ești singur, că nu trebuie să porți toată povara vieții doar pe umerii tăi.

Și atunci când apare încrederea, apare și curajul. Un om care trăiește în frică nu va încerca niciodată să inoveze, dar un om care simte că are spatele asigurat de o comunitate va avea curaj să aibă vise mărețe. Încrederea este combustibilul evoluției și, în același timp, brațul care te prinde atunci când aluneci.

Dar cm se naște încrederea? Nu din promisiuni respectate la milimetru și nici din perfecțiune. Încrederea se naște din autenticitate. Din acele gesturi și cuvinte prin care arătăm lumii cine suntem cu adevărat. Fiecare alegere, fiecare detaliu al comportamentului nostru este un simbol. Iar oamenii "citesc" aceste simboluri instinctiv.

Dacă suntem sinceri, atragem în jurul nostru oameni care cred ceea ce credem și noi. Dacă încercăm să purtăm măști, atragem doar suspiciuni și oameni care de asemenea poartă măști. Poate de aceea, atunci când ești într-o altă țară și întâlnești un necunoscut care vorbește limba ta, între voi se creează instantaneu o legătură. Pentru că recunoști un semn, o apartenență, o parte din tine.

Încrederea se clădește sau se ruinează uneori prin cele mai mărunte gesturi. Pentru că gesturile mici sunt cele care arată cu adevărat cât de mult ne pasă de cei din jur.

Încrederea nu se construiește prin discursuri retorice sau afirmații grandioase, ci, mai degrabă, prin subtilitatea și atenția de a ține cont de nevoile celuilalt.

Cu toate acestea, observăm că societatea contemporană este tot mai mult orientată spre sine; accentul cade obsesiv pe „eu”: cm pot eu să fiu mai fericit, cm pot eu să am mai mult succes, cm pot eu să devin mai puternic.

Literatura de dezvoltare personală abundă în rețete pentru fericire și împlinire individuală. Totuși, deseori ne scapă din vedere adevărul esențial: ❗️împlinirea autentică nu rezultă din ceea ce acumulăm doar pentru noi înșine, ci din ceea ce oferim altora.

Atunci când alegi să susții pe cineva fără să urmărești vreun beneficiu personal, apare în noi un sentiment autentic de împlinire, unul pe care nu-l putem obține prin nici un alt mijloc și care nu seamănă cu nici un alt sentiment de împlinire personală.

Probabil, această capacitate de a dărui dezinteresat este parte din ADN-ul nostru, din natura umană, și există tocmai pentru a ne stimula cooperarea, crearea de conexiunile profunde și viața în comunitate. De aceea, fericirea de moment este trecătoare, dar împlinirea pe care o obținem prin dăruire rămâne.

Poate de aceea atât de mulți oameni nu se simt împliniți în munca lor. Nu pentru că salariul ar fi prea mic, nu pentru că jobul ar fi lipsit de provocări, ci pentru că am uitat să ne sprijinim unii pe alții. Am transformat colaborarea într-o succesiune de tranzacții, când, de fapt, cheia este să fim acolo unii pentru ceilalți.

Încă o dată, asta ne conduce către ideea de încredere. Pentru că aceasta nu este doar ceva opțional în relațiile dintre noi, ci este chiar lor. Este precum aerul necesar comunităților și evoluției umane. Fără ea, nu există nici curaj, nici creativitate, nici generozitate. Cu ea, imposibilul devine posibil.

În plus, fiecare dintre noi a ajuns să fie cine este azi datorită unor oameni care au dăruit din experiența lor, din lecțiile lor de viață, din cunoașterea lor, din timpul lor și, mai ales, din ceea ce sunt. Cred că, la un moment dat, ne vine și nouă rândul să dăruim ce-am învățat celor din jurul nostru, nu-i așa?

În acest context, întrebările pe care ar fi necesar să le purtăm în gând cât mai des sunt: ❓Ce am dăruit azi comunității? Am fost autentic/ă sau m-am ascuns după o mască, după o scuză? I-am ajutat pe cei din jur sau m-am gândit doar la mine? Am construit punți sau ziduri❓

Da, știu, e pasul cel mai greu în ceea ce numim evoluție spirituală, un pas pe care mulți oameni îl ignoră sau consideră că pot sări peste el.

Dar, la final, nu va conta cât de mult am acumulat (material sau în aria cunoașterii), ci câți oameni au putut spune că s-au simțit mai puternici, mai curajoși și mai încrezători pentru că noi am fost acolo să-i susținem.❤

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , , , ,

24/07/2025

Liniștea care nu depinde de lume ❤

De câte ori pe zi te surprinzi dorindu-ți ca realitatea să fie altfel decât este?

„Oamenii ar trebui să fie mai amabili.”
„Copiii ar trebui să se poarte frumos.”
„Partenerul ar trebui să mă înțeleagă.”
„Eu ar trebui să fiu mai slabă. Mai conștiincioasă.”
„Ar trebui să avem politicieni mai patrioți.” etc.

La o primă vedere, aceste gânduri par firești. Aproape că par expresii ale grijii, ale dorinței de bine. Și totuși… dacă le privești cu sinceritate, ele ascund o luptă tăcută cu ceea ce este. O respingere a momentului prezent așa cm este el. O tensiune între realitate și așteptările pe care le avem.

Această luptă, oricât de justificată ne-ar părea uneori, este foarte obositoare și, mai ales, zadarnică. E ca și cm am încerca să ținem valurile în loc cu palmele — dar ele continuă să vină, exact așa cm sunt. Nu pentru că ne sfidează, ci pentru că nu poate fi altfel.

Și poate că, în loc să ne străduim să schimbăm valul, putem învăța să ne schimbăm poziția față de el. Să învățăm să stăm în el. Să-l privim. Să-i înțelegem curgerea. Să-l lăsăm să fie, fără să ne pierdem în lupta de a-l schimba.

Adevărata începe în momentul în care renunțăm să ne mai certăm cu — și începem să o primim exact așa cm se așază ea în fața noastră, clipă de clipă.

➡️ Întrebările pe care ți le dăruiesc astăzi: Care gând al tău s-a opus azi realității? Ce s-ar fi schimbat în tine dacă ai fi încetat să-l mai crezi?
***
Mi-am amintit azi de un articol pe care l-am scris acum 9 ani în care am dat mai departe un material cu "Lucrarea" lui Byron Katie. Las link-ul în primul comentariu, pentru o mai bună înțelegere a ce am vrut să spun aici. Găsești acolo câteva lucruri importante la care e bine să reflectăm atunci când avem impulsul de a-i schimba pe ceilalți.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , ,

14/07/2025

După vreo 4-5 ani de când pornisem pe drumul căutărilor și cunoașterii, mi se întâmpla frecvent să spun cu o aroganță neconștientizată că sunt pe drumul evoluției spirituale.

Aveam senzația că dacă citesc, particip la cursuri și workshop-uri, meditez sau aplic cine știe ce tehnici, înseamnă că "merg înainte". Eram convinsă că tot ceea ce făceam mă propulsa în direcția corectă, fără să mă opresc o clipă să mă întreb cu adevărat ce înseamnă "corect" pentru mine.

Concret, nu-mi pusesem două esențiale:

❓ce înseamnă evoluție spirituală pentru mine, cm o definesc, și

❓ce sper să găsesc la capătul drumului, dacă există așa ceva (ce vreau să rezolv, să vindec, să îmbunătățesc).

Pe atunci, nu aveam noțiunea clară că, fără aceste întrebări, orice drum – oricât de spectaculos sau încărcat de promisiuni ar părea – riscă să fie, de fapt, o rătăcire bine ambalată.

Acum, după 18 ani de la momentul 0, realizez cât de importante sunt aceste întrebări, chiar dacă răspunsurile/perspectivele sunt probabil egale cu numărul de oameni care există în acest moment.

Fiecare dintre noi are o lentilă unică prin care percepe realitatea, sensul, Divinul. Și tocmai de aceea, întrebările devin ancore. Nu doar pentru că dau direcția finală, ci și pentru că ne țin conectați la un centru interior – la un propriu.

Pentru că întrebările potrivite sunt poate mai importante decât răspunsurile. Ele deschid uși. Te așază pe un drum viu, 📌 . Te obligă să te oprești din goana după „mai mult” și să te întrebi dacă nu cumva alergi într-o spirală care te îndepărtează de tine și de scop în loc să te apropie.

❓Ce m-a costat că nu mi-am pus aceste întrebări❓

O mulțime de timp și energie risipite în orbecăiala care a urmat până să găsesc întrebările. Vorbesc de ani petrecuți în studiul intens al unei mulțimi de curente/perspective denumite spirituale, dar care, multe dintre ele, nu au nici o legătură cu ceea ce se încadrează în adevărata evoluție spirituală.

Am absorbit informații fără discernământ, am încercat să „mă potrivesc” în paradigme care nu-mi respectau ființa și într-un final, am constatat că nu aveau nici o legătură cu evoluția spirituală deși erau bine mascate sub această "umbrelă". Din nevoia umană și firească de a-mi găsi răspunsurile și "tribul".

Și toate acestea pentru că nu-mi clarificasem: ce caut de fapt❓
Care e întrebarea din spatele tuturor întrebărilor❓ Ce parte din mine strigă cu adevărat după vindecare❓ Ce anume în mine are nevoie să iasă la lumină, nu de teorii❓

Mi-aș fi dorit să fi fost cineva lângă mine să mă poarte din întrebare în întrebare până când ajung la întrebarea care a născut toate celelalte întrebări. Și astfel, să-mi găsesc propriile răspunsuri.

De aceea propun aceste întrebări aici și acum, poate vor fi cuiva de folos. Poate că vor aprinde un beculeț interior, poate vor aduce o oprire binecuvântată și/sau vor clarifica drumul cuiva.

Pune-ți întrebările potrivite și răspunsurile vor veni de la Sine ❤.
Nu pentru că le vei căuta cu încrâncenare, ci pentru că le vei recunoaște atunci când apar. Iar asta, în sine, e o formă de grație.❤

Să fim sănătoși și să ne fie bine 🤗

P.S. În primul comentariu găsești o poveste impresionantă și două filme de suflet 😍

, , , , , , , , , , ,

10/07/2025

„Jane și drumul spre siguranță” - studiu de caz
(Am permisiunea clientei care are alt nume, dar am ales să o numesc Jane)

Lucrez de mulți ani în consiliere și, de fiecare dată când văd o transformare profundă în viața unui om, îmi reamintesc cât de importantă este ⚠️cunoașterea nevoilor emoționale de bază și a consecințelor ce pot apărea când acestea sunt neîmplinite în copilărie și/sau adolescență.

Astăzi vă povestesc despre Jane – o femeie de 45 de ani care a venit la mine inițial pentru „probleme de relație”. Așa își descria ea pe scurt situația în care se afla.

Era într-o relație de cuplu aparent stabilă, dar se simțea constant neliniștită, hipervigilentă și copleșită de griji. Dormea prost, anticipa mereu ce rău s-ar putea întâmpla, avea nevoie de confirmări constante de la partenerul ei și recurgea uneori la comportamente de control, dintr-o nevoie intensă de a se simți „în siguranță”.

La primele întâlniri, Jane spunea lucruri precum: "Nu știu ce e cu mine… totul pare să fie în regulă, dar în mine e haos" sau "Nu pot să mă relaxez… parcă aștept mereu să se întâmple ceva rău."

Am lucrat împreună timp de câteva luni, iar în acest timp am explorat împreună, cu calm și blândețe, atât prezentul, cât și trecutul ei. Într-o ședință în care conexiunea dintre noi a atins profunzimea potrivită pentru ea, când am vorbit despre copilăria ei, Jane a izbucnit în lacrimi:
"Acum îmi dau seama.., nu m-am simțit niciodată în siguranță cu adevărat."

Tatăl ei era alcoolic, iar mama, deși protectoare, era copleșită. Zgomotele din sufragerie, tensiunile dintre părinți, schimbările bruște de dispoziție ale tatălui – toate au lăsat urme adânci în sufletul ei. A ajuns să creadă că "liniștea" e doar o pauză între două furtuni. A crescut cu convingerea inconștientă că nu e niciodată cu adevărat în siguranță și că ea trebuie să anticipeze orice pericol.

✅Conștientizarea aceasta a fost primul pas spre vindecare.
Am lucrat împreună la recunoașterea acestei nevoi fundamentale – nevoia de siguranță emoțională și fizică – și am sprijinit-o să stabilească strategii clare pentru a o împlini, în mod conștient și asumat.

Am început cu lucruri simple:
🔹Introducerea unor rutine zilnice sigure (dimineți previzibile, seri de liniște sau activități care îi fac plăcere),
🔹Jurnal de autoreglare emoțională,
🔹Practici de respirație și ancorare în prezent, pentru a-și relaxa sistemul nervos,
🔹Exerciții prin care a învățat să-și observe reacțiile fără să se critice ("Asta e reacția mea la frica din trecut. Acum nu mai e valabilă.")
🔹Clarificarea limitelor și discuții deschise cu partenerul despre nevoile ei reale, fără rușine sau teamă că va fi considerată "prea sensibilă".

✅ După aproape 6 luni, Jane a venit la ședință cu o expresie senină pe chip și mi-a spus:
"Pentru prima oară în viața mea, simt că am pământ sub picioare."
Mi-a mărturisit că a început să simtă diferența dintre frica din trecut și realitatea prezentă. Că nu mai trăiește "în alertă". Că nu mai simte nevoia să controleze fiecare detaliu ca să fie bine. A început să-și construiască relația de cuplu pe încredere, nu pe anxietate. A învățat să spună: "Acum nu sunt în pericol. Sunt într-un spațiu sigur."

Cazul lui Jane mi-a reamintit cât de profundă este nevoia de siguranță și cât de mult ne poate afecta viața ca adulți când nu este împlinită în copilărie și/sau adolescență. Fără siguranță, nici iubirea nu prinde rădăcini, nici liniștea nu are cm se instala în viața noastră.

Sprijinul într-un proces de consiliere nu înseamnă doar a vorbi despre situațiile problematice – ci a avea alături pe cineva care te ajută să vezi ce n-ai știut că lipsește și să înveți cm să-ți oferi exact acel "acasă" interior pe care nu l-ai avut niciodată.

Jane nu s-a schimbat peste noapte. Dar a învățat să-și ofere ce nimeni nu i-a putut oferi în copilărie: un spațiu de siguranță în care poate exista cu tot ce e ea, fix așa cm este.❤

Am împărtășit cu permisiunea clientei acest caz cu speranța că va aduce un strop de inspirație cuiva care are nevoie🤗.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

, , , , ,

Address

Roman

Website

https://adinaamironesei.blogspot.com/, https://www.youtube.com/@AdinaAmironesei

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Roman?