06/11/2025
Toate fiicele au un tată dar unii tați par să uite că au o fiică.....Unele dintre ele reușesc să treacă peste această absență,având suficientă stimă de sine, putere și creativitate. Cele mai multe nu se iubesc însă, simțind că le lipsește ceva esențial.
Când tatăl lipsește din viața fiicei, ea nu are o direcție sau un obiectiv clar, întreaga ei fundație se clatină,iar energia ei vitală este secătuită. Absența tatălui domină cu tenacitate psihicul fiicei. Tatăl rămas necunoscut îi afectează modul de a funcționa în plan fizic,social și psihologic.
Fiicele devin femei......Unele dintre ele devin femei care poartă în tăcere dorul după tatăl lor, chiar dacă nu îl numesc așa. Cresc cu o nevoie neîmplinită de protecție, de validare, de privire care spune „ești importantă pentru mine”.
În absența acestei confirmări, ele pot deveni femei care :
-se critică excesiv, pentru că nu au învățat că sunt suficient de bune;
-caută iubirea în locuri imposibile, fie în relații toxice, fie în oameni emoțional indisponibili;
-se tem de abandon, și astfel se agață, sau dimpotrivă, nu lasă pe nimeni să se apropie;
-își construiesc armuri, devenind independente, puternice, dar emoțional singure;
sau, în sens opus, renunță la sine, trăind prin nevoile altora.
Când aceste fiice devin mame.....Aici se activează ceea ce multe teorii psihologice descriu ca fiind transmiterea transgenerațională a atașamentului și a traumelor.
Dacă rana nevăzută nu este conștientizată, femeia devine o mamă care poate:
-să fie hiperprotectoare și anxioasă, temându-se ca fiica ei să nu sufere cm a suferit ea;
-sau dimpotrivă, distantă emoțional, incapabilă să ofere ceea ce nici ea nu a primit;
Uneori devine mamă-prietenă sau mamă-camarad, dar fără structură, limite, tatăl fiind în continuare absent din sistem;alteori, o mamă critică și perfecționistă, pentru că doar performanța a învățat-o să fie văzută.
Și relația lor cu fiicele?........Această relație poate lua mai multe forme:
-Mamă care se agață de fiică și o transformă în "partener emoțional", pentru că ea însăși nu a avut sprijin masculin.
-Mamă exigentă, care proiectează în fiică neajunsurile proprii: „tu să reușești ce eu n-am putut”.
-Mamă distantă, care nu știe cm să atingă, să mângâie, să spună „te iubesc”, pentru că ea însăși nu a primit asta.
-Mamă inconsecventă, când prezentă emoțional, când retrasă. Fiica învață că iubirea nu este stabilă, ci imprevizibilă.
Dar există și excepții.
Sunt femei care, tocmai pentru că știu ce a însemnat lipsa tatălui, aleg conștient să fie altfel. Devin mame care învață, întreabă, merg la terapie, își cresc fiicele cu blândețe, le spun „te văd, te aud, ești importantă”.
Tu, dragă fiică, dragă femeie, dragă mamă care citești aceste rânduri…
Poate ai învățat să zâmbești atunci când sufletul îți tremură. Poate ai crescut cu ideea că trebuie „să fii puternică”, chiar și atunci când tot ce îți doreai era să fii ținută în brațe. Poate ai tăcut de teamă să nu rănești, ai disimulat durerea ca să nu fii judecată, ai ascuns lacrimile ca să nu fii considerată „prea sensibilă”.
Adevărul este că în tine trăiește o forță mai mare decât toate furtunile prin care ai trecut. Acea forță nu se află în cât de bine poți să suporți, ci în cât de sincer poți să simți. Nu în cât reziști, ci în cât îți permiți să te vindeci.
Și mai ales, ai voie să te întorci la tine.La fetița din tine care încă așteaptă să fie văzută. La femeia care vrea să fie iubită, nu pentru cât oferă, ci pentru cine este. La mama care poate a uitat să se îmbrățișeze și pe ea însăși.
A te întoarce la tine nu înseamnă egoism. Înseamnă vindecare. Înseamnă să îți dai voie să trăiești cu adevărat și nu doar să supraviețuiești.
Pentru că tu meriți. Nu pentru că ai făcut ceva ca să meriți, ci pur și simplu pentru că exiști.
Întreabă-te cu blândețe: ”Ceea ce dau mai departe vindecă sau rănește?”
