01/08/2025
La optzeci de ani, bunica mea a văzut marea pentru prima dată și a plâns ca un copil care și-a găsit jucăria pierdută...
"Nu înțeleg de ce vrei să mă duci acolo", spune bunica, în timp ce îi pregătesc bagajul în geamantanul vechi de carton. "Eu sunt bine aici, în grădina mea." Dar în ochii ei văd o curiozitate pe care încearcă s-o ascundă. La optzeci de ani, nu a ieșit niciodată din județul Argeș.
Drumul către Constanța pare nesfârșit pentru ea. Se uită pe geam ca un copil la prima excursie, comentează fiecare deal, fiecare câmp de floarea-soarelui. "Uite ce mari sunt ogoarele astea!", zice, presând nasul de geamul mașinii. "La noi în sat nu-s așa întinse."
Când miroseam aerul sărat încă de la zeci de kilometri, bunica se agită pe scaunul din spate. "Ce miros ciudat e ăsta?", întreabă, deschizând geamul. Încerc să-i explic, dar cuvintele par insuficiente pentru cineva care a trăit toată viața înconjurată de mirosul de fân și flori de tei.
Ajungem la pensiunea mică din Mamaia Nord pe la amiază. Proprietara, o doamnă cu părul vopsit blond, o privește pe bunica cu îngăduință. "Prima dată la mare?", întreabă. Bunica dă din cap, rușinată parcă de propriile ei optzeci de ani fără să fi văzut marea.
"Hai să mergem pe plajă", îi propun după ce ne instalăm. Îi pun sandalele de plastic pe care le-am cumpărat special pentru ea și o iau de braț. Pașii ei sunt nesiguri pe nisipul fin, iar când auzi primul sunet al valurilor, se oprește brusc.
"Dumnezeule mare...", șoptește, privind întinderea albastră care pare să nu aibă sfârșit. Ochii i se umplu de lacrimi, iar eu simt cm îmi vine să plâng și mie. Pentru că doar atunci când vezi marea prin ochii cuiva care n-a mai văzut-o îți dai seama cât de miraculos este oceanul ăsta infinit.
Se așază greu pe nisip, cu genunchii ridicați la piept, ca o copilă. Ia o mână de nisip și-l lasă să-i alunece prin degete. "E ca făina, dar mai fin", spune ea, mirată. "Și cm de nu se termină niciodată? Unde se duce apa asta?"
Un băiat de vreo zece ani aleargă pe lângă noi cu o minge. Bunica îl privește zâmbind. "Și eu am alergat așa odată", îmi spune. "Dar prin iarba din livada tatii, nu pe nisipul ăsta magic."
Stăm acolo ore întregi. Ea întreabă de tot - de ce e apa sărată, de unde vin valurile, cm de nu se varsă toată apa de pe pământ. Încerc să-i răspund, dar realizez că știu prea puține despre miracolul de lângă care oamenii trăiesc ca și cm ar fi ceva obișnuit.
Seara, când soarele începe să coboare spre orizontul infinit, bunica își scoate sandalele și intră cu picioarele în apă. Valurile mici îi mângâie gleznele, iar ea râde ca o fată tânără. "E caldă!", strigă către mine. "Credeam că e rece ca fântâna."
"Bunico, vreau să fac o poză", îi spun. Se întoarce spre mine cu fața luminată de apusul de soare, cu părul ei alb despletit de briza mării, cu râsul cel mai sincer pe care l-am văzut vreodată. În acea fotografie se vede toată bucuria acumulată în optzeci de ani de viață simplă, desfășurată dintr-o dată pe țărmul mării.
Noaptea, în patul din cameră, îmi povestește despre toate visele pe care le-a avut și nu le-a împlinit. "Am visat de multe ori că zbor", îmi spune. "Azi, când am stat pe nisip și am privit marea, am simțit că zbor cu adevărat."
A doua zi, cumpărăm scoici de pe plajă. Ea le adună cu grijă într-o pungă de plastic, ca pe niște comori. "Să am și acasă ceva din locul ăsta magic", îmi explică. Știu că scoicile acelea vor ajunge pe raftul din bucătărie, lângă borcanele cu murături, și vor fi povestea ei pentru tot restul vieții.
Pe drumul de întoarcere, bunica e tăcută. Privește pe geam, dar de data asta nu mai comentează peisajul. E pierdută în gândurile ei, în amintirile proaspăt născute de la mare.
"Îți pare rău că am plecat?", o întreb.
"Nu", îmi răspunde încet. "Îmi pare rău că am așteptat optzeci de ani să văd ceva atât de frumos. Dar mai mult îmi pare rău pentru toți cei care au marea la doi pași și nu se duc niciodată să se uite la ea cu adevărat."
Ajunse acasă, în grădina ei cu roșii și ardei, bunica își pune scoicile pe masa din bucătărie și le aranjează cu grijă. Vecinii vin să audă povestea, iar ea le spune despre marea cea mare, despre nisipul ca făina, despre apusul care pictează cerul în toate culorile.
"La vârsta asta am învățat că nu e niciodată prea târziu să descoperi minuni", îmi spune într-o seară, în timp ce udă florile cu apa din găleată. "Dar mi-am dat seama și că prea mulți oameni trăiesc lângă minuni și nu le văd."
În fiecare vară de atunci, bunica mă întreabă când mergem din nou la mare. Nu pentru că ar fi nemulțumită acasă, ci pentru că a înțeles că în viață există lucruri pe care le poți înțelege cu adevărat doar dacă le vezi cu ochii tăi, le simți cu pielea ta, le respiri cu plămânii tăi.
Fotografia de pe țărm stă acum pe comoda din dormitorul ei, lângă imaginea cu bunicul mort și cea cu mine când eram mică. Dar în poza de la mare, bunica zâmbește altfel - ca cineva care a descoperit că viața poate să te surprindă chiar și la optzeci de ani, că miracolele există și te așteaptă să ai curajul să le cauți.
