27/02/2026
Simptomul adolescentului ca un strigăt de ajutor: De ce se îmbolnăvește copilul din cauza jocurilor părinților?
Stau în fața mea în cabinet, iar tensiunea este aproape palpabilă. Copilul stă cu umerii adunați, privind în gol spre vârful pantofilor. Lângă el, unul dintre părinți critică, ironizează și domină întreg spațiul.
Și mai este și celălalt părinte.
Este cel care, după fiecare frază dureroasă, îmi zâmbește scuzându-se. Cel care netezește cutele de pe tricoul fiului său în timp ce partenerul său îl pune la pământ verbal pe copil. Cel care șoptește pe hol: „Știi că tata e doar obosit, nu pune la suflet, de fapt te iubește.”
Simptomul nu este boala, ci semnalul
Atunci când un adolescent ajunge la cabinet cu anxietate, atacuri de panică, auto-vătămare sau o tăcere absolută, aproape niciodată nu este vorba despre o defecțiune de tip „piesă stricată”. Acesta este un strigăt de ajutor. Prin propriile simptome, copilul face vizibilă acea stare insuportabilă pe care nimeni de acasă nu îndrăznește să o rostească.
El devine „purtătorul de simptom” al familiei. Atât timp cât ne ocupăm de problema lui, nu trebuie să vorbim despre dinamica distructivă dintre părinți.
Între două focuri: Agresorul și complicele
Din punct de vedere profesional, acesta este cel mai periculos triunghi. Unul dintre părinți este agresiv, în timp ce celălalt adoptă rolul de „salvator”. Există însă o problemă: acest salvator, de fapt, nu salvează pe nimeni.
Atunci când părintele „mai bun” îl disculpă constant pe agresor și aplanează conflictul, îl închide pe copil într-o închisoare invizibilă. Adolescentul învață astfel că:
Realitatea sa este invalidată: Ceea ce simte (frică, furie) „nu este chiar așa”, deoarece, conform celuilalt părinte, totul este în regulă.
A rămas singur: Nu are unde să fugă, pentru că și părintele de la care aștepta protecție îl abandonează.
Complicitatea tăcută este mai gravă decât strigătul: Pentru că împotriva agresiunii deschise te poți revolta, dar împotriva unei oprimări „îmbrăcate în iubire”, nu.
Ieșirea din joc
Vindecarea nu începe prin „repararea” adolescentului. Începe atunci când părintele, cel care până acum a tăinuit și a mușamalizat, devine capabil să spună: „Văd ce se întâmplă și nu este în regulă.” Atât timp cât părinții își joacă propriile jocuri: unul atacă, celălalt scuză, corpul și sufletul copilului vor plăti prețul. Simptomul va dispărea doar atunci când strigătul de ajutor va fi, în sfârșit, auzit, nu doar redus la tăcere
