16/01/2026
Într-un sat mic, unde drumurile erau mai mult praf decât asfalt, trăiau doi copii. Dimineața mergeau la școală cu ghiozdane vechi, iar seara ajutau la animale, la câmp, la treburile casei. Nu aveau biblioteci mari, nici meditații, nici promisiuni că „viața va fi ușoară”. Aveau doar părinți obosiți, dar drepți, și o vorbă spusă des:
„Cartea nu te face bogat, dar te face om.”
Primul copil învăța la lumina unui bec slab, pe o masă șubredă. Își ștergea mâinile de pământ înainte să deschidă caietul. Al doilea mergea kilometri prin ploaie și noroi ca să ajungă la școală. Când obosea, își spunea în gând că trebuie să reușească — nu pentru faimă, ci pentru a nu mai vedea atâta durere în jur.
Anii au trecut. Drumurile s-au lungit, satul a rămas în urmă, dar valorile au mers cu ei. Au fost nopți nedormite, examene grele, eșecuri, umilințe, momente în care au vrut să renunțe. De multe ori au fost priviți de sus. Alteori, ignorați. Dar niciodată nu au uitat de unde au plecat.
Astăzi, cei doi copii sunt oameni în halate albe. Își poartă meseria cu liniște și respect. Când un pacient le mulțumește, ei nu se gândesc la titluri, ci la mama care îi aștepta seara la poartă, la tatăl care spunea puțin, dar muncea mult, la satul care i-a învățat ce înseamnă demnitatea.
Nu sunt perfecți. Obosesc. Se îndoiesc. Uneori sunt răniți de nedreptate. Dar când pun mâna pe umărul unui om bolnav, știu de ce au ales drumul acesta.
Pentru că nu toți cei care vindecă oameni au pornit din spitale mari.
Unii au pornit din curți mici, cu pământ sub unghii și vise mari în suflet.
Și au ajuns domni nu pentru că lumea i-a aplaudat,
ci pentru că au rămas oameni.
Ps: La multi ani, Anuta! La multi ani de ziua ta! Cum ii la trezeci si cat?
