Comuna este situata la poalele munților Călimani, la contactul cu Podișul Transilvaniei, fiind marginită la est cu Piemontul Calimanilor, la sud și sud–vest de Dealurile Șieului, la nord–vest de Dealurile Bistriței și la nord-est de Depresiunea Livezile-Bârgău. Comuna Cetate se află situată din punct de vedere geografic la intersecția meridianului de 24 grade și 38 de minute longitudine estică și paralelele de 47 grade și 8 minute latitudine nordică. Viața umană pe cuprinsul comunei Cetate își are începuturile în epoci foarte îndepărtate. Societatea omenească pe aceste meleaguri este documentată de-a lungul comunei primitive, epoca dacică și romană, precum și în perioada prefeudală. Perioada feudalismului este marcată de atestarea documentară a localităților aparținătore comunei Cetate, după cm urmeaza :
Satu Nou (Uberneudorf în limba germană și Felsőszászújfalu în maghiară s-a dezvoltat de-a lungul pârâului Budușel. Prima vatră a satului a fost mai jos pe locul numit Husalserfen, ulterior satul mutându-se mai sus pe cursul apei și pe culmea de deal unde se va întemeia Oberneudorf (Satu Nou de Sus), mai târziu satul se muta pe actualul loc. Primii locuitori ai acestei zone au fost români, care trăiau în grupuri de familii mici, răsfirate. Așezarea ca localitate mai mare își are originea în urma colonizarii sașilor în secolul al XIII-lea. Cea mai timpurie atestare a satului dateaza din 1332, când în registrele de dijme papale este înregistrat Henricus parohul din Nova Villa, aparținând de Comitatul Bistrița-Năsăud cu capitala în orașul Bistrița.
În 1453 între posesiunile lui Iancu de Hunedoara din districtul Bistrița figurează și Satu-Nou.
În 1518 se desfașoară un proces între locuitorii din Satu-Nou cu cei din Ghinda și Dorolea pentru drepturile asupra unor terenuri, proces ce se extinde pe mai mulți ani. Satul a purtat și numele de Uifalău (de la ungurescul Újfalu). Există și versiunea că o parte a locuitorilor din Satu Nou ar fi urmași ai locuitorilor vechii cetați Rodna, retrași în această parte în urma macelului provocat de năvălirea tătarilor din 1241. D**a molima de ciumă de la începutul secolului al XVII–lea, recensământul din 1642 înregistrează doar 4 gospodarii în Satu Nou. În 1695 erau 10 gospodarii, în 1720 erau 393 de locuitori. În 1762 populația satului sporește prin instalarea aici a unor familii sasești venite din Rodna, odată cu înființarea Regimentului românesc de granița pe Valea Someșului. Conscripția lui Klein din 1733 înregistra Satu Nou ca așezare mixtă în care viețuiau și 30 de familii de români fară biserică și fară preot. Petriș (Petresdorf în germană, Petres, Petresfalva în maghiară se afla, conform documentelor, în districtul Chirălești. O mărturie timpurie despre existența așezarii ne-o oferă elementele din perioada romană din biserica aflată în centrul satului și care nu se pot data mai târziu de mijlocul secolului al XIII–lea. Se pare ca satul a aparut în jurul unei vechi mănăstiri, ridicată aici dintr-un ordin călugăresc, însă nu se cunoaște data precisă. Se mai spune ca satul s-ar fi format în jurul unui domeniu feudal, denumirea provenind de la expresia “Satul lui Peter”, probabil numele unui nobil. Aceasta versiune pare puțin plauzibilă deoarece Petrișul și Satu Nou au fost în perioada feudală sate libere, spre deosebire de Orhei care a fost un sat de iobagi. Prima atestare documentara dateaza din anul 1311, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou poruncește în luna martie Capitlului de Alba Iulia să trimită un martor, care împreună cu trimisul său, să hătărnicească satul Petriș pe care îl donează magistrului Mayus, mare paharnic și Comite de Bistrița. În anul 1440 satul era donat de regele Wladislaus familiei Bethlen, pentru ca din 1453 să figureze între posesiunile lui Iancu de Hunedoara. În anul 1527 Petrișul, împreună cu alte sate, a fost donat lui Paul Podowinya. În anul 1602 satul a fost devastat de trupele generalului Basta.
În 1642 Petrișul cuprindea un numar de 17 gospodării, iar în 1695 erau 15 gospodării care plăteau dări, 10 case fiind pustii. Numele satului Petriș nu este nici nemțesc, nici maghiar, cm apare în unele documente, ci este de origine latină de la “Petra”, așa cm se găsesc asemenea nume și în Dobrogea sau în alte regiuni ale țarii . Cartierul românesc constituit în partea sudică a așezarii a primit biserica în 1903 când aceasta a fost refăcută și donată comunității de satenii din Ilva Mare, unde ea fusese edificata la 1748. Orheiu Bistriței (Burghalle în germană, Óvárhely în maghiară suprapune un castru roman, de unde și denumirea pe care așezarea o primește. Localitatea situata la 10 km de Bistrița făcea parte din satele sasești libere care au format Districtul săsesc al Bistriței. Cea mai timpurie atestare documentara a satului dateaza din 1319. În această perioadă satul se găsea pe teritoriul comitatului Dabâca, fiind în stapânirea greavului Thomas.
În 1323 regele Carol Robert al Ungariei confirma donația satului catre Thomas Voievodul Transilvaniei. Satul se dezvoltă de-a lungul a două drumuri perpendiculare, având în punctul de intersecție clădirea bisericii. În anul 1443 satul intră în posesia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei și Comite de Bistrița . În anul 1464 regele Matei Corvin întărește stapânirea lui Petrus de Zob, castelanul cetății Bistriței asupra mai multor sate între care și Burghalle, Orheiu Bistriței de astazi.
În anul 1720 Orheiu avea o populație de 178 de locuitori, la 1765 populația evanghelică a localitații numara 46 de familii cu 267 de suflete. De-a lungul vremii satul a sufră mai multe pagube importante, astfel în anul 1781 revărsării ale râului Budac; barajul ridicat în 1807 a fost rupt de torenți în 1827, în 1874 jumatate din sat a fost mistuit de un incendiu de mari proporții, iar în anul 1913 din nou satul suferă distrugeri majore din cauza inundațiilor. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Cetate,_Bistri%C8%9Ba-N%C4%83s%C4%83ud)
