12/11/2025
Viața a fost prima petrecere la care te-ai dus, indiferent dacă simți că ai fost invitat sau nu.
Eu, una, multă vreme am simțit ca am ajuns la o petrecere care nu era pentru mine.
Totul era prea zgomotos , prea intens, prea…omenesc.
Am privit de la margine, încercând să înțeleg de ce ceilalți păreau atât de firești, atât de “acasă” aici, în timp ce eu mă simțeam ca un vizitator rătăcit de pe altă planetă.
Unii au intrat dansând , fără să întrebe nimic.
Alții, mai timizi, mai speriați, au rămas o vreme la margine, încercând să înțeleagă regulile, ritmul.
Am încercat și eu să dansez ca ei, să râd când era de râs, să mă prefac ca înțeleg regulile jocului.
Dar înăuntru simțeam mereu o tristețe, ca un dor de “undeva” pe care nu îl pot numi.
Un dor de liniște, de sens, de adevăr.
A durat mult până am înțeles că nu sunt aici să mă potrivesc, ci ca să îmi găsesc propriul ritm.
Că nu trebuie să îmi cer scuze că simt altfel, că văd lumea prin alte culori.
Poate că viața e într-adevăr o petrecere, dar una în care fiecare are libertatea să își aleagă propria melodie.
Iar eu, după atâția ani de tăcere, am început să îmi aud muzica mea.
