27/02/2026
Este dureros să mă gândesc la acele femei care au ales sa vina in terapie - rănite, dar deschise, vulnerabile si sperând la mai bine - si sa dea de un abuzator care s-a folosit de pozitia de putere pe care a avut-o doar sa le foloseasca si să le traumatizeze.
Ma dezgusta enorm cm astfel de oameni - care se presupume ca sunt acolo pentru ceilalți - au victimizat când datoria lor era sa vindece.
Daca Colegiul Psihologilor nu alege sa îi interzica acestui abuzator sa mai profeseze, este complice la suferinta pe care a cauzat-o victimelor sale.
În ultima vreme au fost devoalate mai multe cazuri de abuzuri în rîndul psihologilor, unii dintre ei foarte cunoscuți. Prea cunoscuți, dacă mă întrebați pe mine. Iată, unii aflați chiar în poziții de putere, inclusiv în structuri care ar fi trebuit să protejeze această profesie.
Este dureros și urît, dar este și necesar. Este necesar ca adevărul să iasă la suprafață, chiar și atunci cînd ne zdruncină încrederea, chiar și atunci cînd ne obligă să vedem lucruri pe care poate am preferat să nu le vedem multă vreme. Pentru că au existat oameni care au făcut rău ani la rînd, au rănit exact acolo unde ar fi trebuit să protejeze. Ambele cazuri care-au ieșit la iveală în ultima vreme au fost greu de urmărit și a fost nevoie de un stomac tare sa asculți și să citești ce s-a întîmplat acolo. Dar faptul că aceste lucruri nu mai rămîn ascunse, că bubuie, că ies în sfirșit la suprafață este un semn de sănătate. Sper să iasă și altele.
Și totuși, în același timp, privesc cu îngrijorare un alt fenomen: riscul ca întreaga profesie să fie pusă sub semnul întrebării. Riscul ca oamenii să ajungă să creadă că a merge la psiholog înseamnă a te expune pericolului, hărțuirii, abuzului, că vulnerabilitatea este un risc prea mare. Că nu există siguranță.
Dar asta nu e adevărat: există terapeuți integri. Există procese terapeutice care nu rănesc, ci repară, care ajută la reconstruirea unei fundații interne solide. Noi știm asta, noi cei care suntem și psihologi, dar și clienți de terapie, dar și cei care au lucrat cu oameni care le-au oferit spații sigure. Dar noi sîntem, încă, un procent mic. Cei mai mulți oameni sînt indeciși. Privind din exterior, ceea ce văd acum poate deveni motivul pentru care nu vor mai intra niciodată într-un cabinet.
Da, profesia aceasta implică o responsabilitate enormă: pentru că lucrăm cu oameni vulnerabili, pentru că sîntem investiți cu încredere, pentru că poziția terapeutului este, inevitabil, o poziție de autoritate. Și din această poziție se poate face mult bine, dar, la fel de adevărat, se poate face și mult rău.
Tocmai de aceea, integritatea nu este opțională în această profesie. Este fundamentul ei. Iar un terapeut care nu și-a făcut propriile procese, care nu s-a întîlnit cu propriile umbre, care nu a trecut prin propriile spații de vulnerabilitate, nu are cm să țină în siguranță vulnerabilitatea altcuiva. Și tocmai de aceea simt că este important ca, în această perioadă, să vorbim ceea ce este bun, ceea ce este vindecător, despre terapeuții care ne-au ținut în siguranță, despre procesele care ne-au ajutat să ne reconstruim, despre spațiile în care am fost respectați, văzuți, protejați.
Poate că este momentul să spunem și aceste povești, să recomandăm oamenii în care avem încredere, să vorbim despre experiențele noastre de vindecare. Hai să rostogolim și un val de bine!
Pentru că el există. Pe cuvînt de psiholog căruia îi pasă real de oamenii cu care lucrează.
