Razvan Biris. Psiholog

11/01/2026

Am decis să lansez o serie despre normalitatea psihologică, un concept care parcă a ajuns să deranjeze 🤦🏻. Dacă nu e ceva în neregulă, cm să stăm liniștiți și doar să... trăim??

Așadar, voi încerca prin psihoeducatie să mai calmez starea indusă exagerările industriei paralele de "vindecare".

Astăzi, episodul 1:

Despre OVERTHINKING.
Sau: când a ajuns gândirea să fie o problemă clinică?

Trăim vremuri interesante. Orice particularitate umană care nu e „zen”, „flow” sau „manifestată corect” riscă să fie rapid diagnosticată. Gândești mult? Overthinking. Te îngrijorezi? Anxietate. Analizezi înainte să iei decizii? Control. Ești trist după o pierdere? Traumă. Bonus points dacă e „transgenerațională”.

Serios acum: când a devenit gândirea o problemă?

A reflecta, a analiza, a anticipa riscuri, a căuta soluții nu sunt patologii. Sunt funcții cognitive de bază. Ne-au ținut în viață mii de ani. Faptul că mintea ta face scenarii nu înseamnă automat că e „defectă” sau „blocată într-un tipar disfuncțional”. Uneori înseamnă doar că îți pasă. Alteori că situația chiar e complicată. Și, da, uneori că nu ai încă suficiente informații ca să iei o decizie bună.

Overthinking-ul nu este gândire multă. Este gândire care nu duce nicăieri. Diferența e importantă.

Să cauți soluții, să cântărești opțiuni, să fii prevăzător nu e greșit. E maturitate cognitivă. E responsabilitate. E adaptare. Problema apare când gândirea devine circulară, rigidă, repetitivă și nu mai produce claritate sau acțiune. Nu pentru că „gândești prea mult”, ci pentru că nu știi ce să faci cu gândurile tale.

Dar asta nu se rezolvă cu etichete dramatice și nici cu „programe de vindecare energetică” sau constelații care explică de ce bunica ta din 1912 îți sabotează deciziile. Se rezolvă prin învățarea unor abilități: cm să diferențiezi între problemă reală și ipoteză, între control și influență, între grijă utilă și ruminare sterilă.

Nu tot ce e inconfortabil e patologic. Nu tot ce doare e traumă. Nu tot ce e intens e tulburare. Și nu orice gând repetitiv are nevoie de un diagnostic ca să fie înțeles.

Poate, înainte să ne întrebăm „ce e în neregulă cu mine?”, ar fi mai util să ne întrebăm: la ce încearcă mintea mea să mă ajute aici? Chiar și atunci când o face stângaci.

Dar știu, asta nu sună la fel de bine ca „vindecarea definitivă a overthinking-ului în 7 pași”. 🤦🏻

10/01/2026

09/01/2026

În cuplu, așteptările spun adesea mai multe despre noi decât despre celălalt

Când suferim într-o relație, primul impuls este aproape mereu același:
să ne uităm la partener.
La ce nu face.
La ce face greșit.
La cm „ar trebui” să fie diferit.

👉 Când ai privit dificultatea din cuplu mai întâi ca pe o informație despre tine, nu despre celălalt?

În cabinet văd des câtă energie se duce în această direcție – în speranța că, dacă celălalt se va schimba, va dispărea și disconfortul nostru.
Problema este că singura persoană pe care o pot regla, influența și responsabiliza direct sunt eu.

Atunci când apare critica, poate fi un moment bun de pauză:
👉 Ce aduc eu în relație în acest moment?
👉 Ce comportament al meu ajută cu adevărat relația, nu doar tensiunea mea de moment?

👉 Ce s-ar schimba în relația ta dacă, înainte să ceri, te-ai întreba ce oferi?

A te uita în oglindă nu înseamnă să te învinovățești.
Înseamnă să-ți asumi partea ta de contribuție: prin comportamente, reacții, tăceri, evitări sau cereri formulate indirect.

👉 Ce comportament al tău ai putea ajusta azi, indiferent de ce face partenerul?

Doar după acest pas comunicarea devine sănătoasă:nu sub formă de reproș, mai degrabă ca exprimare a unei preferințe, a unei nevoi, a unui „așa mi-ar fi mie mai bine”.

💬 Fără garanții.
Fără obligații pentru celălalt.

Răspunsul partenerului nu este ceva ce putem controla, dar este extrem de clarificator.
El ne arată limitele reale ale relației, disponibilitatea pentru schimbare și compatibilitatea dintre doi oameni – nu cea imaginată, cea concretă.

👉 Răspunsul partenerului la o cerere clar formulată ce îți spune, de fapt, despre relația voastră?

Uneori, maturitatea într-un cuplu nu înseamnă să mai ceri o dată, dar să vezi lucid ce se întâmplă atunci când ceri diferit.

Relațiile nu se schimbă prin speranță sau presiune, ci prin responsabilitate personală și comunicare onestă.

06/01/2026

O temă grea, dar parcă mereu actuală...

Despre adulter. Două perspective incomode, dar necesare.

De multe ori aud termenul „înșelat”, unul încărcat de judecată și rușine. Poate că înainte de etichete ar fi util să vorbim despre oameni și nevoi.

🔹 Perspectiva celui care caută în afara relației
Uneori, ceea ce numim adulter este un semnal al unor nevoi emoționale sau fizice neexprimate: nevoia de apropiere, validare, intimitate, dorință, autonomie. Problema nu este existența acestor nevoi, ci modul în care ele rămân nespuse.
A comunica onest — „ceea ce trăiesc”, „ce îmi lipsește”, „ce îmi doresc” — este dificil și presupune vulnerabilitate. Dar evitarea conversațiilor inconfortabile duce adesea la decizii care rănesc profund.

🔹 Perspectiva celui care află
Pentru cel aflat „de partea cealaltă”, impactul este adesea devastator. Reacțiile frecvente merg în două direcții:
– autoînvinovățirea („n-am fost suficient de bun/ă”, „dacă eram altfel, nu s-ar fi întâmplat”),
– sau agresivitatea și răzbunarea, ca încercare de a recâștiga controlul și valoarea personală.

Ambele reacții sunt de înțeles emoțional, dar ambele pot deveni capcane. Comportamentul celuilalt nu este o măsură a valorii tale ca persoană. Și nici furia nu vindecă automat rana.

În loc de concluzie:
Un gând de final

A vorbi despre adulter nu înseamnă a-l încuraja sau a-l justifica. Nu este un comportament pe care să îl susțin sau să îl normalizez.
Este însă un fenomen care există și care produce multă suferință — iar evitarea subiectului sau tratarea lui exclusiv cu acuzații nu îl face să dispară.

Una dintre credințele noastre rigide este aceea că relațiile trebuie să dureze pentru totdeauna. Când realitatea nu corespunde acestei așteptări, durerea se amplifică.
Relațiile nu sunt contracte de proprietate. Nu ne deținem unul pe celălalt. Alegem, zi de zi, să ne dăm mâna și să mergem împreună — atât timp cât acest drum are sens pentru amândoi.

În același timp, fiecare adult este responsabil pentru alegerile sale și pentru modul în care comunică nevoile, frustrările și limitele — chiar și atunci când acest lucru este dificil sau inconfortabil.

Subiectele tabu au nevoie de discuții, nu de patimă. De întrebări, nu de verdicte. De calm, nu de acuze imediate.
Doar așa putem înțelege ce se întâmplă înainte de comportamente care rănesc și ce avem de făcut după ele.

02/01/2026

Suntem împinși mai nou de pe toate gardurile să "punem limite" 😳

Nu e rău.
Totuși...

Limitele nu sunt despre a-l corecta pe celălalt.
Sunt despre reglaj emoțional și responsabilitate personală.

În cabinet aud frecvent această confuzie:
„I-am spus limita mea, dar el/ea nu se schimbă.”

A pune limite nu înseamnă a obține un anumit comportament din partea celuilalt.
Înseamnă a clarifica ce este tolerabil pentru mine și ce fac eu când nu este.

Limita este un act intern, nu o constrângere externă.
Eu comunic.
Observ.
Iar dacă limita nu este respectată, mă retrag din situație.

Nu ca mecanism de control.
Ci ca formă de autoreglare, respect de sine și maturitate relațională.

Pentru mulți oameni, partea cea mai dificilă nu este formularea limitei, ci menținerea ei fără vină, frică sau explicații excesive.

Aici începe munca terapeutică.

Limitele sănătoase nu distrug relațiile.
Ele le filtrează pe cele care pot deveni sigure.

30/12/2025

Nu scriu postarea asta cu hate, dar am văzut mult prea mult treaba asta:

Vizita de sărbători...

🎄🍬 „Doamne ferește de un fruct… dar ia uite o pungă de moși, bomboane, napolitane și kilograme de zahăr!” 🍬🎄

Simt că vorbesc singur de Crăciun încoace 😅 Parcă nimeni nu mai vine cu o felie de lapte, un fruct proaspăt, un iaurt sau ceva simplu și sănătos pentru copii… Nu! La ora actuală primim pungi întregi cu dulciuri — și nu, nu e doar o pungă. Gândește-te: copilul tău are j de rude, nași, prieteni & musafiri care îi oferă fiecare câte ceva 🎁
Și mai nou și de la școală vine același comportament!

⚠️ Și da, acest obicei nu e „doar dulciuri,” ci un mesaj comportamental:

„Dulciurile = afecțiune, premiu și stare de bine.”

Pe termen lung, asta influențează cm văd copiii recompensa și satisfacția.

📊 Realitatea dură:

🍭 Un studiu global arată că consumul de băuturi îndulcite cu zahăr în rândul copiilor a crescut semnificativ în ultimele decenii, în paralel cu creșterea incidenței obezității la copii și adolescenți — un fenomen observat în 185 de țări analizate.

🍬 Alte cercetări arată că adesea copiii depășesc cut-off-ul recomandat de zahăr (nu mai mult de 10% din totalul caloriilor zilnice) — iar cei cu aport mai mare de zahăr adăugat au un risc semnificativ mai mare de supraponderabilitate sau obezitate.

👶 În plus, expunerea timpurie la zahar (în copilarie) este asociată cu un risc crescut de boli cronice pe termen lung, precum diabet de tip 2 și hipertensiune — ceea ce înseamnă că obiceiurile alimentare formate încă din copilărie nu rămân doar acolo.

📈 În România, obezitatea la copii a ajuns la procent semnificativ, afectând mulți copii până în 19 ani — și semnalând o nevoie reală de educație și schimbare în stilul de viață.

___

Sunt părinte, nu vreau să par „rigid”, „exagerat” sau „depășit”.
Dar nici nu mai pot să tac când copilul meu pleacă dintr-o vizită cu o pungă de dulciuri mai grea decât ghiozdanul.

Nu, nu e „doar o pungă”.
Pentru că nu vine doar o persoană. Vin mulți, toți la fel 🤦🏻.
Și fiecare aduce „puțin”.

La final, copilul primește un mesaj care se repetă iar și iar:
👉 dulcele = premiu
👉 dulcele = iubire
👉 dulcele = stare de bine

🧠 Ca părinte, aici intervin. Nu din rușine, ci din responsabilitate.

💬 Cum putem spune fără să jignim?
Simplu și sincer:
„Îți mulțumim mult pentru gând, chiar apreciem. Noi încercăm să limităm dulciurile și preferăm alternative – o carte, un fruct, un joc mic sau pur și simplu timpul petrecut împreună.”

Nu e o critică.
Nu e un atac.
Este o limită sănătoasă.

Pentru că dulciurile nu sunt doar mâncare.
Sunt un mesaj emoțional.
Iar obiceiurile formate în copilărie se duc mai departe, inclusiv atunci când copilul va avea propriii bani de cheltuială.

🍎 Dulciurile nu sunt interzise.
🍎 Dar nici limbajul principal al afecțiunii.

Hai să schimbăm tradiția.
La următoarea vizită, vino cu:
✔️ o carte
✔️ un joc
✔️ un fruct
✔️ o experiență
✔️ sau pur și simplu cu timp și prezență

Copiii nu au nevoie de zahăr ca să se simtă iubiți.
Au nevoie de adulți care să îi protejeze — chiar și atunci când e incomod.

👇 Tu cm pui limitele fără vină și fără conflicte?

29/12/2025

Revelion. Teatru telefonic...
(aplicabil și altor mese)

(Lumina se stinge ușor. O voce calmă.)

Închide ochii.
Respiră.

(Lumina revine.)
Ești într-un loc minunat.
O terasă pe o plajă cu nisip fin.
Sau o piațetă într-un burg de poveste.
Sau o cabană la poalele muntelui, cu focul trosnind în șemineu.

În fața ta, omul pe care îl iubești.
Poate și cei mai buni prieteni.
Râsete. Liniște bună. Promisiunea unei seri perfecte.

(Chelnerul aduce platourile.)

Și atunci începe spectacolul.

— De ce ții mâinile așa?
— Nu, nu începe cu felul ăla.
— Nu pune paharul acolo, e greșit.
— Stai drept, arăți neîngrijit.
— Ai citit ceva azi sau iar ai stat pe Instagram?
— Serios acum, tu chiar nu vrei mai mult de la viață?
— Hai, spune, ce productivitate ai avut săptămâna asta?
— Când o să faci și tu ceva concret?
— Când reușești, dracu’, o promovare?
— Crezi că banii cresc în copaci?
— De ce ești așa sensibil?
— Glumeam, nu mai exagera.
— Dacă te-ai strădui puțin, ai putea fi mult mai bun.

(Pauză. Tacâmurile se opresc.)

Mâncarea nu mai are gust.
Peisajul se estompează.
În corp apare o tensiune surdă.
Nu mai e bucurie. E evaluare.
Nu mai e relație. E control.

Și acum deschide ochii.

Așa se simte, zi de zi, un copil căruia îi cerem să fie:
cuminte, atent, performant, recunoscător, matur, liniștit, ambițios,
fără greșeli, fără pauze, fără emoții „incomode”.

Un copil cu care comandăm, dar nu vorbim.
Pe care îl corectăm, dar nu îl ascultăm.
Pe care îl formăm, dar nu îl vedem.

(Lumina se aprinde brusc.)

Bine ai venit în lumea copilului tău.
Îți place?

Poftă bună!

28/12/2025

Presiunea „rezoluțiilor” de Anul Nou și psihologia pe genunchi din social media

La fiecare început de an, social media se umple de „trebuie-uri”:
trebuie să fii fericit,
trebuie să te distrezi de Revelion,
trebuie să faci bilanț,
trebuie să-ți schimbi viața,
trebuie să fii o versiune „mai bună” a ta.

Mult din acest discurs vine dintr-o pseudo-psihologie populară, promovată de neprofesioniști, bine ambalată, dar profund toxică. Nu pentru că schimbarea ar fi greșită, ci pentru că este împinsă ca obligație, nu ca alegere. Iar obligația creează presiune, vinovăție și așteptări nerealiste. Rezultatul? De cele mai multe ori, dezamăgire și sentimentul că „nu sunt suficient”.

Nu, nu trebuie să te distrezi de Revelion.
Nu trebuie să fii entuziasmat de ziua ta.
Nu trebuie să iei decizii majore fix la trecerea dintre ani.

Anul nou este, în fond, o convenție – o cifră stabilită arbitrar, fără legătură cu ciclurile naturale ale corpului, cu psihicul sau cu ritmul real al vieții noastre. Schimbările autentice nu se întâmplă pentru că s-a schimbat data din calendar, ci atunci când există resurse: energie, claritate, susținere, contexte favorabile.

Dacă sunt necesare schimbări, ele pot fi făcute oricând.
Prin pași mici, realiști.
Ținând cont de cine suntem acum, nu de cine „ar trebui” să fim.

Poate cea mai sănătoasă rezoluție este să nu ne mai încolonăm în obiceiuri fără suport logic și să fim mai atenți la starea noastră psihică. Să renunțăm la comparații, la rețete universale și la demonstrații inutile.

Nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui.
Nici la început de an.
Nici de ziua ta.
Nici de la întâi.
Nici de luni.
Ci de când simți momentul.

Grija față de sine nu are termen-limită.

23/12/2025

🎄 Sărbători cu înțelegere:
Copilul nu este un decor de Crăciun.. sau de stat frumos la poze

Suntem la final de an. Mulți dintre noi suntem epuizați, cu „rezervoarele” de răbdare aproape goale după un an plin de muncă și provocări. Ne dorim ca măcar aceste câteva zile să fie „perfecte”. Dar, în goana după perfecțiune, riscăm să uităm ceva esențial: nici pentru copii nu este o perioadă ușoară.

Pentru un copil, sărbătorile înseamnă adesea o rupere totală de rutină, zgomot, fețe noi (sau văzute rar) și o avalanșă de reguli noi:
* „Nu atinge aia!”
* „Stai frumos la masă!”
* „Mulțumește-i mătușii pe care n-ai mai văzut-o de trei ani!”
* „Nu deschide cadoul încă!”
* „Împarte jucăria nouă cu musafirul!”

✨ Copilul nu are datoria de a ne valida pe noi ca părinți în fața rudelor
De multe ori, ne simțim judecați dacă cel mic nu salută „impecabil”, dacă refuză să pupe mâna cuiva sau dacă face o criză de plâns în mijlocul mesei de Crăciun. Dar adevărul este că un copil nu este un robot programat să execute protocolul social al adulților.

Să ne reamintim câteva lucruri esențiale:

* Suprasolicitarea senzorială este reală. Luminițe, colinde, mulți oameni, mirosuri puternice – toate acestea pot duce la „topirea” sistemului lor nervos.
* Consimțământul contează. Dacă cel mic nu vrea să îmbrățișeze o rudă, e dreptul lui să își seteze limitele fizice. Nu îl forța să fie „politicos” prin contact fizic nedorit.
* Nevoile bazale primează. Poate va dormi mai mult, poate nu va mânca sarmale, poate va dori doar să stea retras într-un colț cu o carte. E în regulă.
* Generozitatea se învață, nu se impune. E greu să ceri unui copil să împartă o jucărie pe care abia a primit-o și de care este fascinat.

❤️ Cadoul cel mai mare: Înțelegerea
În loc să ne concentrăm pe cm „ar trebui” să se comporte, haideți să ne uităm la ce are nevoie. Să fim noi „ancora” lor în tot acest haos festiv.
Dacă ei sunt copleșiti au nevoie de un părinte care să îi ia de mână, să țină cu ei, să îi îmbrățișeze, nu să îi certe pentru că "ne faci de rușine"...

Hai să lăsăm copiii să fie copii!

17/12/2025

Despre lumini, moși, ornamente și ceea ce nu se vede.

Uneori, casele cel mai frumos împodobite de Crăciun ascund cea mai mare liniște… și nu întotdeauna una bună.
Pentru unii oameni, excesul de lumini, decorațiuni și strălucire nu este doar bucurie, ci o încercare tăcută de a umple un gol interior, de a acoperi o tristețe sau un sentiment de singurătate greu de pus în cuvinte.

Nu e nimic greșit în a decora. Devine însă un semn de întrebare atunci când strălucirea din afară pare să țină loc de căldură înăuntru. Când împodobirea devine o fugă de emoții sau o mască peste un suflet obosit.

Poate că, în loc să admirăm doar ce se vede, ar fi bine să fim atenți și la ce nu se vede.
Să întrebăm, cu blândețe și fără invazivitate:
„Ești bine?”
„Cum îți este, de fapt, perioada asta?”

Uneori, o întrebare sinceră, pusă la timp, poate fi mai valoroasă decât o mie de beculețe aprinse.

Crăciunul nu înseamnă perfecțiune, ci prezență.
Nu înseamnă decor, ci conexiune.

14/12/2025

Copiii NU sunt proiecte academice. Sunt ființe în dezvoltare.

Conceptul de Kindergarten nu a apărut din obsesia performanței, ci dintr-o înțelegere profundă a psihologiei copilului. Friedrich Fröbel vorbea despre grădina copiilor ca despre un spațiu viu, sigur, relațional, în care copiii se joacă. Atât.
Copii sub 7 ani care nu scriu, nu citesc, nu socotesc — ci cresc.

🔹 Joaca nu este o pauză de la învățare.
🔹 Joaca ESTE forma principală de dezvoltare psihică a copilului.

Prin joc, copilul: – își reglează emoțiile
– își construiește atașamentul și încrederea în ceilalți
– își dezvoltă funcțiile executive (atenție, control, flexibilitate)
– învață limite, cooperare, frustrare, empatie
– integrează lumea, în ritmul lui

Din perspectivă psihologică, a cere „performanță academică” unui copil mic este nu doar inutil, ci potențial dăunător. Creierul copilului nu este pregătit pentru abstractizare, evaluare, competiție și presiune. El este pregătit pentru mişcare, explorare, repetiție, joc simbolic și relație.

Ce facem astăzi? 📚 Fișe
📊 Testări
🏆 Etichete de „avansat” sau „în urmă”
⏱️ Graba de a produce rezultate măsurabile

Dar un copil nu este un CV în miniatură.

Când forțăm achiziții academice timpurii: – sacrificăm sănătatea emoțională pe altarul comparației
– confundăm obediența cu inteligența
– producem copii anxioși, rigizi, deconectați de propriul corp și joc interior

Copilul care se joacă nu pierde timp.
Copilul care nu se joacă pierde fundamentul.

Poate e timpul să ne întrebăm nu „ce știe copilul la 5 ani?”,
ci „cât de viu, curios, liber și în siguranță se simte?”

Kindergartenul nu a fost gândit ca o sală de clasă micșorată.
A fost gândit ca o grădină.
Iar copiii, ca niște ființe care cresc — nu ca niște performanțe care se produc.

Joaca nu este un lux.
Este o necesitate psihologică.