Razvan Biris. Psiholog

16/11/2025

Și mai ales nu, nu trebuie să stea copilul să-l pupe buna sau tușa 😡

16/11/2025

Am plin feed ul de supărare pentru un alt "succes" răsunător al generației de... (nu mai știu denumirile).
Și nu mă pot abține.

De câte decenii mai suportăm farsa asta numită fotbal românesc? De câte ori mai înghițim aceleași scandaluri, aceleași arestări, aceleași „investiții” din banii publici pentru un sport care, în afară de circ, nu mai produce absolut nimic? Ce performanță? Ce prestigiu? Zero absolut. Dar bani? Tone. Și de unde vin? Din buzunarele noastre, ale tuturor.

Ce modele ne oferă acest „fenomen”? Jucători etern obosiți, care se plâng că joacă 90 de minute o dată la trei zile, de parcă ar lucra la urgențe sau ar sta în ture infernale la SMURD. Oameni care salvează vieți cu salarii ridicole – și nu se plâng. Ei n-au voie. Ei sunt „doar” esențiali social, nu împing o minge pe un gazon proaspăt tuns.

Și aici e partea cu adevărat grețoasă: infrastructura. Am fost la ședința cu părinții. Am văzut clasele. Holurile. Băile. Curțile. Rușine națională. Totul arată ca și cm educația ar fi o obligație, nu o prioritate. Apoi am văzut stadionul orașului: nou-nouț, strălucitor, mândrie locală. Acolo s-au găsit bani, acolo s-au găsit resurse, acolo e viitorul, nu? Că doar e mai important să întreținem „spectacolul” inutil decât să investim în copiii care vor ține țara asta în viață.

Și nu doar atât: ce industrie gravitează în jurul fotbalului? Pariuri, case de jocuri, păcănele. Miliarde care se rostogolesc în disperarea oamenilor și-n tragediile unor familii distruse. Acolo da, e viață. Acolo e „economia sportului”. Acolo curge adevăratul sânge: banii celor care pierd, dependențele, ruinele personale. Dar hei, „sportul rege”, nu? Să nu stricăm magia.

Nu, mulțumesc. Nu-mi dau timpul, atenția sau respectul pentru un mecanism care a devenit o insultă la adresa decenței, a bunului-simț și a societății în ansamblu. Fotbalul românesc nu mai e sport. E o mașinărie de consumat bani publici, de cosmetizat eșecuri și de livrat iluzii ieftine în timp ce adevăratele priorități ard mocnit și nevăzute.

Și poate că vine vremea să întrebăm răspicat: cât o să mai tolerăm ipocrizia asta? Cât o să mai punem gazonul înaintea educației? Cât o să mai finanțăm rușinea în loc să finanțăm progresul?

Până atunci, răspunsul meu rămâne: NU.

13/11/2025

În România, femeile continuă să moară — ucise de cei care ar fi trebuit să le iubească.

Nu vorbim despre „monștri izolați”, ci despre un sistem întreg care i-a crescut. Despre o cultură care i-a învățat, din copilărie, că femeia trebuie „să fie roabă”, „să se supună”, „să-și acopere capul”, „să nu-l contrazică pe bărbat”. Și despre o Biserică care, secole la rând, a lăsat aceste mesaje să se audă nestingherite.

„Nevrednica”. „Supusa”. „Ajutorul bărbatului”.
Așa a fost descrisă femeia. Cu binecuvântare. Cu tămâie. Cu ecou în mintea celor care, mai târziu, au transformat iubirea în stăpânire și gelozia în drept de viață și de moarte.

Ca psiholog, știu că nicio crimă nu începe în ziua în care se întâmplă. Ea începe în mintea formată într-un context în care puterea masculină e validată ca superioră și controlul e confundat cu iubirea. Acolo se plantează rădăcina violenței.

Și degeaba vorbim, mereu, despre educație, despre legi mai aspre, despre consiliere — toate sunt esențiale, dar sunt soluții pe termen lung, care nu ajung la femeia care mâine va fi omorâtă.

Ce putem face acum?

Să cerem Bisericii Ortodoxe Române să fie parte din soluție, nu din problemă.
Să spună clar, răspicat, fără ambiguități: femeia nu e inferioară, nu e proprietate, nu e datoare cu supunerea.
Să renunțăm la predici care leagă femeia de tăcere și bărbatul de autoritate.

În loc de „femeia să se supună bărbatului”, să spunem: „femeia și bărbatul să se asculte reciproc, în demnitate și respect”.

Suntem în ceasul al doisprezecelea. Nu mai e timp pentru tăcere, nici pentru discursuri blânde.

Fiecare femeie ucisă e o crimă și a tăcerii noastre — a noastre, a celor care vedem, înțelegem și totuși nu intervenim.

E timpul ca vocea rațiunii și a conștiinței să fie mai puternică decât vocea dogmei.

Femeia nu e coasta nimănui. E ființă întreagă. Iar viața ei nu se negociază.

11/11/2025

08/11/2025

Nunta în țara catedralei haurite...

Se spune că iubirea e simplă.
Dar la noi, simplitatea poartă voal din paiete și pantofi de cristal închiriați.
Nunta, acest teatru grandios,
unde doi oameni se iubesc,
iar restul încasează.

Pe scenă, miri emoționați.
În sală, sute de chipuri străine —
rude uitate, trezite din arhivă
doar ca să bifeze încă un meniu cu trei feluri și sarmale la final.
Ei nu te-au sunat la ziua ta,
dar azi îți numără farfuriile.

Ah, și părinții –
ce zei olimpieni ai orgoliilor,
adunând trofee de la „cine face nunta mai mare”.
Fiecare artificiu aprins
e o dorință înecată în credit pe 10 ani.
Și fiecare floare din decor
șoptește discret: n-a cerut nimeni asta.

Se toarnă fum greu pe ring,
ca să nu se vadă cm dispare miracolul.
Căci, în tot acest carnaval,
iubirea rămâne ascunsă în spatele notelor de plată,
iar mirii devin spectatori
la propriul lor spectacol.

Adevărul?
Simplitatea e aur —
dar aurul nu strălucește suficient
sub luminile orbitoare ale așteptărilor.

Și totuși…
după ce se stinge muzica,
după ce pleacă invitații și se strâng fețele de masă,
rămân doi oameni.
Atât.

Poate acolo începe nunta adevărată.

05/11/2025

Stilurile de atașament evitant și anxios sunt atrase unul de celălalt ca niște magneți - dar este o atracție construită pe durere. Sunt atrași unul de celălalt pentru că, în adâncul sufletului, vorbesc aceeași limbă - durerea. Cel anxios a crescut crezând că dragostea trebuie câștigată, în timp ce evitantul a învățat că dragostea vine cu anumite condiții. Unul a devenit hiper-conștient de fiecare tăcere, temându-se de abandon. Celălalt a construit ziduri, temându-se de sufocare. Când se întâlnesc, se simt magnetice - intensitatea este confundată cu intimitatea. Dar ceea ce simt cu adevărat este familiaritatea: doi copii răniți care încă încearcă să rescrie povestea care i-a distrus.

Anxiosul tânjește după apropiere, îngrozit să fie părăsit. Evitantul tânjește după distanță, îngrozit să se piardă pe sine. Fiecare declanșează cea mai profundă rană a celuilalt - „Sunt prea mult” întâlnește „Mă voi pierde pe mine însumi”. La început, se simte echilibrat. Anxiosul se simte ales. Evitantul se simte dorit. Dar pe măsură ce intimitatea se adâncește, vechea durere reapare. Anxiosul se agață mai tare, căutând siguranță prin apropiere. Evitantul se retrage mai repede, căutând siguranță prin distanță. Amândoi ajung singuri în aceeași relație - unul alergând, celălalt ascunzându-se, amândoi tânjind după iubirea în care nu au învățat niciodată să se simtă în siguranță.

Rezultatul este aproape întotdeauna același - cel anxios pleacă epuizat, cel evitant pleacă ușurat, dar gol. Nu este vorba că nu s-au iubit; este vorba că iubirea filtrată prin traume nevindecate se transformă în supraviețuire. Vindecarea începe atunci când fiecare dintre ei încetează să mai încerce să repare sau să dovedească și începe să-și înfrunte propria rană. Cel anxios trebuie să învețe că iubirea nu necesită urmărire. Cel evitant trebuie să învețe că conexiunea nu înseamnă control. Când amândoi încep să se vindece, iubirea încetează în sfârșit să se simtă ca un război între frică și libertate.