13/04/2026
Nu a fost cel mai liniștit Paște … dar a fost unul trăit cu adevărat.
A început, poate, cu o intenție rostită în mine fără grabă, fără să-i înțeleg pe deplin sensul. Ca o așezare tăcută, undeva înaintea înțelegerii. A trecut timp de atunci. Nu mult, dar suficient cât să se adune în mine lucruri pe care nu le-am numit.
Iar când a venit ziua, nu a fost nimic din ce mi-am imaginat.
Nu a fost ordine. Nu a fost liniște curată. Nu a fost un examen de armonie academică. A fost mai degrabă o coborâre într-un spațiu în care lucrurile nu mai aveau contururi raționale. M-am simțit, pentru o vreme, rătăcită într-o lume fără margini clare, unde tot ce fusese cândva a început să se întoarcă.
Au revenit amintiri nechemate și multe conștientizări. M-am regăsit în genunchi, cu inima făcută cioburi, fără să mai știu ce cer, cu părți din mine rămase în urmă și cu acea singurătate care nu pleacă.
Am plâns fără măsură, fără explicații. Și am înțeles că omul nu cade doar ca să se piardă, ci uneori ca să audă mai limpede cerul.
Atunci s-a așezat în mine un adevăr care nu se predă: există oameni care poartă în privire toată oboseala lumii și, totuși, lasă loc miracolului. În tăcerea aceea, greu de dus, și de înțeles a fost și o prezență care nu tulbură și nu grăbește: Părintele Ioan Canciu. A fost acolo unde doare, dar cu blândețe, cu iubire și o înțelepciune care nu are nevoie de cuvinte. Și, în tăcerea aceea, nu am mai fost singură.
Și, fără să anunțe, Dumnezeu a intrat acolo … încet, ca o respirație care nu vrea să sperie. Nu în felul în care ne așteptăm, nu în formele pe care le recunoaștem ușor, ci în acea liniște care se așază și rămâne. În unele suflete, Dumnezeu intră desculț, ca să nu facă zgomot.
Nu a venit cu răspunsuri, ci cu o stare. O liniște vie, adâncă, în care nu mai simți nevoia să înțelegi totul. Există tăceri care știu mai multă rugăciune decât o mie de cuvinte …, iar aceea a fost una dintre ele.
Și, odată cu această liniște, au apărut și oamenii. Simpli, necunoscuți, cu gesturi mici și aproape nevăzute … dar care au atins exact locul în care nu mai știi dacă mai ai unde să te sprijini.
Și abia în tăcerea aceea am început să înțeleg, fără să mi se explice, ce înseamnă cu adevărat Paștele.
Nu ca o sărbătoare, nu ca un moment care trece prin calendar, ci ca o trecere tăcută prin tot ce a murit în mine și nu am avut curajul să privesc. Pentru că Paștele nu vine doar peste lume, ci peste acele locuri închise din noi, peste tot ce am lăsat neatins, crezând că nu mai poate fi atins.
Hristos a înviat! … și odată cu El, începe să prindă glas ceea ce credeam pierdut. Nu ca un strigăt, nu ca o lumină bruscă, ci ca o revenire lentă, ca o direcție care se schimbă fără zgomot, ca o fisură prin care începe să intre altceva.
Am simțit atunci că sunt suflete care ajung la lumină abia după ce trec prin propria lor Vineri Mare. Și că, uneori, Dumnezeu își lasă urmele să se piardă, doar pentru a fi căutat acolo unde nu mai ai nimic sigur de care să te ții.
Pentru că, atunci când nu mai ai nimic, începi să auzi altfel.
Sub piatra mormântului, cerul lucra deja, în tăcere.
Seara nu a închis ziua. A așezat-o. Fără concluzii, fără explicații, dar cu o liniște clară: sub ceea ce pare sfârșit, se pregătește deja începutul.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit nevoia să
înțeleg totul.
Am spus „Hristos a înviat!” cu lacrimi în ochi, cu sufletul plin de recunoștință și cu o bucurie care nu mai avea nevoie de cuvinte.
Și am plâns din nou. Dar de data aceasta din bucurie, alături de cei care au fost acolo în aceeași lumină care ne-a cuprins fără să întrebe.
Hristos a înviat!
