07/04/2026
𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐂𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐥 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 „𝐩𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐠𝐚𝐫𝐝𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞” 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐝 𝐞𝐮 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐚𝐬𝐭𝐚
❗️Atenție că urmează o postare lungă
Așa cm fac la câte o postare în care îmi fac gândirea vizibilă (concept preluat de la Oana Madalina Vasiu pe care o îndrăgesc tare), te invit să iei cu pâine ce scriu. Nu e un adevăr general valabil și nici nu e nevoie să fii de acord cu mine. Te invit să treci prin filtrul propriu informația, să o pui laolaltă cu ce mai ai tu și să inițiezi o conversație cu mine. Aici, publică, sau privată.
Te rog însă să nu uiți de blândețe. Față de tine, de mine și de noi.
Îmi amintesc acu’ vreo 10 ani, când toată social media duduia de vindecarea copilului interior, tehnici potrivite, cărți și vindecători. Am respins visceral ideea și conceptul.
Îmi era greu până și să îmi imaginez așa ceva, iar când făceam eforturi să îmi imaginez, părea grotesc (nu, nu detaliez imaginile din mintea de atunci).
După ce am început formarea în Psihoterapie Integrativă relațională, ceața s-a mai risipit, însă o rezistență tot exista. Acela a fost un moment în care mi-am promis că nu voi duce în cabinet un astfel de concept dezgustător.
„𝑨𝒖𝒛𝒊! 𝑪𝒐𝒑𝒊𝒍 𝑰𝒏𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐𝒓! 𝑶𝒂𝒓𝒆 𝒔̦𝒊 𝒍𝒂 𝒃𝒂̆𝒓𝒃𝒂𝒕̦𝒊 𝒇𝒖𝒏𝒄𝒕̦𝒊𝒐𝒏𝒆𝒂𝒛𝒂̆?!”
Că tot vă ziceam că ajung des la vorba profesoarei mele de franceză din liceu (Je sais que de ne sais rien) – „Știu că nu știu nimic”, realizez pe pielea mea că, cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama de cât de multe nu știi. Versus, atunci când cunoștințele ne sunt limitate, avem senzația că le știm pe toate.
Simt că mi s-a impregnat o imagine nereală a ceea ce înseamnă Copilul interior așa cm este prezentat în Social Media – pe de-o parte de oameni care au preluat conceptul fără să îl înțeleagă, pe de altă parte de cei care au citit (poate chiar o prezentare bună a conceptului), dar l-au înțeles greșit – iar din categoria aceasta se poate să fac și eu parte.
Iar acum, trec și la explicația, așa cm am înțeles-o acum, după câteva sute de cărți citite, câteva mii de ore de formare personală și profesională și alte câteva sute de ore de practică în cabinet.
„Copilul interior” se referă la o stare emoțională sau la o stare a personalității – acest concept vine din Analiza Tranzacțională – o formă de psihoterapie și o teorie a personalității, dezvoltată de Eric Berne prin anii 1950, axată pe înțelegerea comportamentului uman pe baza interacțiunile sociale dintre stările Eului – Părinte, Adult sau Copil.
Cum se „traduce” asta în limbaj comun?
Că fiecare dintre noi reacționăm în anumite situații (pe care le mai numim si triggere) ca și cm am avea vârsta de 3-4-5-6 ani, când am experimentat o situație similară, însă am folosit diferite mecanisme de apărare pentru a nu pierde conexiunea cu celălalt sau a ne proteja relația.
De când am înțeles mai profund acest concept, pot să observ mult mai clar când se „ivește” copilul interior în diferite contexte – fie că e vorba de al meu sau al altuia.
Și nu pot să nu observ...ce mulți suntem! La copii (interiori) mă refer :)
Iar starea de copil se ivește preponderent în situațiile care ne pun în pericol conexiunea, care atentează la satisfacerea nevoii noastre de a fi acceptați sau la starea noastră de a ne simți în siguranță.
Sau cel puțin astfel percepem noi.
Fiindcă, bazat pe experiențele trecute, pentru fiecare dintre noi starea de siguranță poate fi percepută diferit.
Unii dintre noi au fost nevoiți să depună eforturi mai mari pentru se simți în siguranță. Să facă sacrificii sau...să se piardă pe ei înșiși. Să își piardă individualitatea și/sau autenticitatea.
Alții, poate că au avut un start mai lin în viață.
Orice copil va alege (inconștient) să se piardă pe el însuși (dacă nu percepe o altă variantă), decât să piardă conexiunea (legătura de atașament) cu îngrijitorul primar.
În același timp, cu toții avem și un Părinte interior, la fel cm e copilul – iar acesta reprezintă de cele mai multe ori vocea internalizată a părintelui – care poate fi mai blândă sau mai critică.
Iar aici este din nou o nuanță.
Și știu, că poate o să creez puțină ceață mentală cu explicațiile mele, însă acesta este și motivul pentru care mă feresc de generalizări.
Toate reacțiile noastre pot fi privite ca fiind formate pe un continuum – de la „–” la „+” – iar aici intervine nuanțarea.
Fiindcă un părinte foarte critic – îl poate determina pe copilul său să se îndrepte spre perfecționism ori să renunțe la a mai încerca, discursul său intern fiind că „niciodată nu mă voi ridica la nivelul așteptărilor în continuă creștere”. Iar aici mă refer mai degrabă la extreme.
Ș-am încălecat pe-o șa și vă anunț că...folosesc în cabinet aceste concepte – de Părinte Interior, respectiv Copil Interior, că le explic în prealabil cam așa cm le-am explicat și aici fiindcă rezonez cu respingerea viscerală a acestui concept, însă știu și cât de valoros poate fi în evoluția personală să îl înțelegi real, să îți observi discursul intern în anumite momente-cheie și să poți să îți fii alături așa cm ai de fapt nevoie și cm (poate) nu ai avut parte adecvat atunci când ți-ai format acest mecanism de adaptare de care acum nu mai ai nevoie, dar pe care continui să îl folosești.
Am scris acest text pentru toți părinții din lista mea care sper să îl citească cu ochi și minte de Adult, împreună cu mesajul „𝐸𝑐ℎ𝑖𝑙𝑖𝑏𝑟𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐ℎ𝑒𝑖𝑎. 𝑁𝑢 𝑓𝑢𝑔𝑖𝑡̦𝑖 𝑑𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑙𝑛𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝐶𝑜𝑝𝑖𝑙𝑢𝑙 𝑠𝑎𝑢 𝑃𝑎̆𝑟𝑖𝑛𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟. 𝑆𝑢𝑛𝑡 𝑝𝑎̆𝑟𝑡̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑛𝑜𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠-𝑎𝑢 𝑎𝑑𝑎𝑝𝑡𝑎𝑡 𝑎𝑠̦𝑎 𝑐𝑢𝑚 𝑎𝑢 𝑠̦𝑡𝑖𝑢𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑏𝑖𝑛𝑒, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎 𝑛𝑒 𝑡̦𝑖𝑛𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎𝑛𝑡̦𝑎̆.”
Și las mai jos și o imagine sugestivă de care m-am „trântit” zilele trecute și care ilustrează tare bine ce am scris eu în multe cuvinte :)
Iar dacă ai avut răbdare să citești până la final, îți mulțumesc frumos și mă bucur dacă lași o reacție la această postare să știu că a ajuns la tine. ❤
