25/05/2025
Am crescut într-o cultură patriarhală balcanică, în care femeile nu aveau voie să se oprească. Odihna nu era permisă, pentru că era asociată cu egoismul, cu delăsarea, cu vina. Ca fetițe, am primit mesajul că dragostea înseamnă suprasolicitare, că rolul nostru este să fim utile, iar nevoile noastre trebuie puse pe ultimul loc. Am învățat să fim recunoscătoare dacă partenerul face strictul necesar, și să nu cerem niciodată prea mult.
Nu am fost doar martore la disfuncționalitate și agresivitate în relații, ideile noastre despre iubire au fost modelate din plin de ele. Am fost înconjurate de neputință, iar pentru a nu fi înghițite de ea, am învățat s-o blocăm. A simți cu adevărat propria neputință astăzi e ca un atac asupra sinelui care declanșează trăiri profunde, uneori existențiale.
Paradoxul este că ceea ce ne-a protejat, blocarea simțirii, supracontrolul, perfecționismul devine, în timp, ceea ce ne ține prizoniere. Iar eliberarea nu vine prin forță, ci prin prezență, vulnerabilitate și dedicare susținută.
Și totuși, ceva în noi s-a trezit. Multe dintre noi suntem primele femei din familia noastră care au privilegiul de a-și imagina viața dincolo de supraviețuire. Care chiar încep să o simtă. Și care ajung să spună, cu voce tremurată, dar fermă: „Vreau mai mult decât să fiu aleasă de un bărbat. Vreau să mă aleg pe mine însămi.”
Odată cu această alegere vine o provocare uriașă şi anume, cm să îți permiți odihna fără să te simți vinovată că nu îți îndeplinești „datoria” de mamă, soție, fiică?
🐚Cum să lași jos povara, când ai fost învățată că valoarea ta e direct proporțională cu cât tragi de tine?
A alege altceva, tihna, simțirea, prezența, rupe un tipar vechi de generații. Și odată cu această rupere, se produce o scindare interioară dureroasă între loialitatea față de femeile din care ne tragem și nevoia de a construi un drum nou.
Totodată a simți neputința, înseamnă adesea a te întoarce în acel spațiu în care nu aveai niciun control, unde corpul și psihicul trag semnale de alarmă ca și cm ar fi un pericol vital. Însă tocmai acolo se află cheia întregirii, în a face loc neputinței, în a o trăi conștient, în siguranță, fără a fugi de ea, o reînvățare blândă să simți fără vină, să ai nevoi pe care să le onorezi fără rușine, să te deschizi să primești fără să compensezi imediat.
Să lași neputința „să te petreacă” înseamnă să nu o mai respingi, ci să o accepți ca pe un însoțitor, ca pe ceva ce vine să lucreze cu tine, nu împotriva ta.
În loc să fugim de sentimentul de neputință, îl primim, îl purtăm în noi o vreme, îi observăm straturile; poate frica, poate rușinea, poate nevoia de control sau de protecție și apoi, ca într-un proces de gestație interioară, ajungem să înțelegen ce ne comunică ea. Poate ne arată unde avem de crescut. Sau unde e timpul să renunțăm. Sau că nu trebuie să facem nimic, doar să fim.
Este un act de maturizare spirituală și acceptare radicală. Exact cm o sarcină nu poate fi grăbită, nici procesul în care învățăm din neputință nu poate fi forțat. Se cere prezență, răbdare și o relație blândă cu sinele.
Este un proces anevoios, dar profund vindecător. Și e un act de curaj. Poate cel mai mare, să nu mai trăiești pentru a demonstra, ci pentru a fi.
📷 în cercul de femei de Lună Plină din luna mai
