14/11/2025
În spațiul de art terapie, descopăr mereu cât de înțelept și răbdător este corpul omenesc.
Când lucrăm cu mâinile, cu lutul, cu hârtia, cu apa, cu texturile, nu doar „facem artă”. Creăm mișcare în interior.
Schimbăm ceva în chimia corpului, iar asta se simte.
De fiecare dată când un client modelează, rupe, lipește, întinde, pictează, creierul lui începe să formeze alte rute, alte căi neuronale care îl ajută să iasă din bucla supraviețuirii și să intre, câte puțin, în spațiul prezenței.
Acolo unde ritmul se mai liniștește, unde respirația se deschide, unde corpul începe să renunțe la tensiuni purtate poate ani întregi.
Întotdeauna m-a fascinat cum, în art terapie, nu avem nevoie de cuvinte pentru a ajunge în locurile care dor. De multe ori, limbajul nu face decât să pună bariere.
Dar mâinile… mâinile știu drumul.
Ele ating fără să rănească, reamintesc fără să forțeze și spun adevăruri pe care gura nu le poate încă rosti.
În momentele acestea, în spațiul nostru blând, apar acele locuri traumatice pregătite să fie atinse cu delicatețe.
Le accesăm lent, ca atunci când ridici un colț de văl și lași lumina să intre.
Iar clientul rămâne întotdeauna în centru: suveran pe propriul proces, împuternicit să decidă ritmul, profunzimea, direcția.
Rolul meu este să ofer siguranță, ancoră și să fiu martor.
Să contin țesătura emoțiilor care apar și să creez un spațiu în care nimic nu e forțat, nimic nu e „prea mult”, nimic nu e grăbit.
Un spațiu în care corpul poate în sfârșit să se audă, să se repare, să se reconecteze cu sine.
Și de fiecare dată când văd cum, printr-o simplă mișcare a mâinii, printr-un gest intuitiv, se eliberează câte ceva… îmi amintesc de ce iubesc profund această muncă.
Pentru că art terapia ne amintește despre întregire ca un act intelectual, dar mai ales unul viu, simțit, respirat.
Un act în care fiecare om își recuperează înapoi bucăți din el însuși.
