21/05/2025
După ce am tradus articolul•Rolul sacru al jelitorilor profesionişti din Europa de Est•
de Alexandra „ahlay” Blakely am realizat că şi celelalte experiențe de viață pot fi specifice zonei balcanilor.
Astfel mi-am luat curaj să scriu despre un subiect foarte sensibil si plin de provocări, pentru mine şi nu numai, despre “rana mamei”.
🌸Dragă soră din balcani,
dacă te decizi să citeşti mai departe, îți scriu încă de pe acum că textul are potențialul de a te tulbura, însă sunt sigură că te va şi alina.
Parcurge-l cu blândețe, ia doar ceea ce îți foloseşte, iar restul lasă-l uitării.
Tema “rănii mamei” în cultura balcanică este profundă, dureroasă și complexă. Este o rană transmisă adesea din generație în generație, înrădăcinată în istoria colectivă, în sistemele patriarhale rigide și în tăcerile lungi ale femeilor care nu au avut spațiu să se exprime sau să se vindece.
„Rana mamei” nu este doar despre relația personală cu mama, ci și despre bagajul emoțional și cultural transmis prin linia maternă. Este acea durere adâncă pe care femeile o poartă, de multe ori inconștient, moștenind fricile și rușinile mamelor lor, adaptarea forțată la o societate care nu le-a dat spațiu pentru a fi întregi și tăcerile învățate ca formă de supraviețuire.
Balcanii au fost modelați de secole de patriarhat dur, în care rolurile femeii erau strict delimitate.
Mama devotată care trebuie să sacrifice totul pentru familie.
Soția supusă, care tace, înghite, rabdă.
Femeia puternică, dar nu pentru sine, ci pentru ceilalți.
Această putere a fost adesea o mască pentru durerea nevindecată. Femeile au fost educate să nu ceară ajutor, să nu-și arate vulnerabilitatea și să suporte abuzul ca parte „naturală” a vieții.
Într-un mediu în care supraviețuirea era mai importantă decât exprimarea emoțiilor, multe mame au devenit emoțional indisponibile. Nu pentru că nu și-au iubit copiii, ci pentru că nu știau cm să iubească altfel decât prin control, sacrificiu și muncă neîncetată.
Rezultatul îl putem vedea în provocările din relatiile de astăzi şi nu numai.
Fete care au crescut fără a se simți văzute sau înțelese. Băieți care au învățat că emoțiile sunt slăbiciuni. Generații întregi cu dificultăți în exprimarea sănătoasă a iubirii.
Cultura balcanică a învățat femeile că suferința este o virtute. Că o femeie bună rabdă, iartă, se sacrifică.
Abuzurile, fie ele verbale, emoționale sau fizice, au fost adesea minimizate sau normalizate:
„Așa e el, bărbat.”
„Ce-o să zică lumea?”
„Familia e mai importantă decât fericirea ta.”
Această mentalitate a perpetuat cicluri de traumă, în care femeile au rămas blocate în relații disfuncționale, pentru că așa au văzut, așa au fost învățate, așa au crezut că „trebuie”.
Abia recent, generațiile mai tinere încep să pună întrebări, să rupă tăceri, să caute răspunsuri în psihoterapie, în comunități de sprijin, în spiritualitate sau în artă.
Procesul de vindecare înseamnă:
🐚a recunoaște că durerea mamei nu este vina ei, dar nici moștenirea ta de dus mai departe,
🐚a învăța să pui limite,
🐚a învăța că nu trebuie să suferi ca să fii demn(ă) de iubire.
„Rana mamei” este o amprentă emoțională colectivă în cultura balcanică, o combinație de tăcere, durere, loialitate și sacrificiu. Dar este și un punct de plecare spre vindecare. Fiecare femeie care rupe acest lanț, care își dă voie să simtă, să vindece și să fie, se ajută nu doar pe sine, ci și pe mamele și fiicele din neamul ei.
🐚Împărtăşire personală
Acum trei săptămâni, după ce am alergat maratonul de la Urme pe Play, prin prisma durerilor si a neputinței fizice m-am conectat destul de adânc cu o parte foarte suferindă a copilului meu interior. Şi cm am alergat/mers 9h am avut mult timp de introspecție.
Ajunşi acasă în ziua următoare îi povesteam soțului meu despre trendul internetului cu fraze de completat, fraze pe care cu toții le-am auzit. “Eu te-am facut, eu te…”, “Unde dă mama…” etc. Mama mea era în încăpere şi auzindu-mă a simțit să intervină.
„Haide ca eu nu v-am bătut! Însă eu am luat bătaie de la părinții mei, iar dacă am primit, înseamnă că am meritat”.
În acel moment am realizat cm în acelaşi timp pot să simt şi furie şi neputință şi durere, noduri în gât, frustrare şi plâns, recunoştință şi compasiune. Am ales să nu dau nici un răspuns, pentru că eram prea locuită de multe emoții, astfel acel moment avea potențialul unei crize.
Aceste cuvinte ale mamei şi a altor mame sunt un ecou profund al traumei intergeneraționale și al normalizării abuzului în cultura balcanică. Când o mamă adultă spune asta fiicei sale, reacția femeii adulte poate fi extrem de complexă și dureroasă, pentru că activează mai multe straturi simultan.
Minimizarea propriei suferințe
Această replică invalidează subtil (sau direct) orice durere sau traumă trăită de fiică. I se spune, în esență:„Ai fost norocoasă. Ce motiv ai să te plângi?”
Asta o poate face pe femeie să se îndoiască de propriile amintiri, percepții și dureri, și să se rușineze că simte ceva negativ față de mamă.
Tensiunea loialității oarbe față de mamă
În cultura balcanică, multe fiice simt o obligație morală să-și scuze mamele, indiferent cât de reci, abuzive sau absente emoțional au fost.
Această replică amplifică mesajul: „Am făcut ce am putut. Fii recunoscătoare.”
Aici apare un conflict interior: iubirea pentru mamă vs. nevoia proprie de adevăr și vindecare. Această ruptură creează vină și suferință tăcută.
Justificarea abuzului ca formă de educație
Mama afirmă, practic: „Dacă am fost bătută, înseamnă că am meritat. Deci, și tu, dacă ai primit, ai meritat.”
Acest mesaj perpetuează mitul că suferința e o formă legitimă de corectare, ceea ce poate trezi în femeia adultă: furie nespusă, confuzie morală, rușine internalizată, tendința de a repeta aceste tipare (mai ales cu propriii copii sau în relații).
Un sentiment profund de neauzire
Fiica care poate, în sfârșit, încearcă să pună întrebări, să exprime o durere sau să înțeleagă… este respinsă de un perete de negare și autojustificare.
Asta poate provoca un doliu tăcut (pentru o mama disponibilă emoțional pe care, poate nu o va avea niciodată), o nevoie acută de auto-parenting (să devină ea însăși mama pe care nu a avut-o) sau chiar rupturi în relația cu mama.
Acea frază este, în adâncul ei, o mărturisire de traumă nespusă: „Am fost abuzată și am învățat că așa e normal. N-am știut altfel. Am dus mai depparte ce am primit.”
Dar pentru o fiică care vrea întregire, nu ajunge. O astfel de replică devine o ușă închisă spre dialog și o formă de autoabsorbție a mamei în propria suferință, care o face incapabilă să empatizeze cu a altcuiva.
Ce se trezeşte în fiica adultă auzind astfel de cuvinte e un cocktail de stări şi emoții: furie surdă pentru că simte că i se refuză validarea. Vinovăție că îndrăznește să-și chestioneze mama. Tristețe cronică că nu va putea avea niciodată o mamă cu care să vindece trecutul.
💎Claritate uneori, această replică e un punct de cotitură în care femeia decide „Aici se oprește lanțul. Eu nu mai duc această moştenire mai departe.”
Într-o astfel de situație e foarte important ca apoi să putem să:
🤍Recunoaștem rana – chiar dacă mama nu o recunoaște; asta nu înseamnă că nu e reală.
🤍 Granițe emoționale – nu toate discuțiile cu părinții duc la reconciliere. Uneori, vindecarea vine fără acordul lor.
🤍 Auto-parenting – învățarea unor noi moduri de a oferi iubire, protecție și validare propriei persoane.
🤍 Ritualuri de separare simbolică – scrisori, meditații, lucrări terapeutice care separă rana mamei de identitatea fiicei.
Dragă mama,
M-am gândit mult la tine în ultima vreme. La ce ai trăit. La cm ai fost crescută. Mi-e greu să-mi imaginez ce ai simțit copil fiind, dar ceva în mine știe că a fost greu. Aș fi vrut să fi avut mai multă iubire, mai puțină frică. Aș fi vrut să pot face ceva pentru fetița care ai fost. Îmi pare sincer rău. Și vreau să-ți spun asta acum.
🤍L.
