06/06/2025
Nu este durerea cea mai greu de gestionat, este frica de durere.
Avem senzația că dacă ne dăm voie să simțim durerea, locurile din noi care dor o să ne rupă și o să ne spargem în bucăți. Așa că ne este frică, teribil de frică să intrăm acolo. În tenebrele interioare ale ființei noastre, unde există suferință. Și nu ne dăm seama că frica doare mai tare decât durerea în sine. Așa că evităm… ani de zile evităm să stăm cu anxietatea, cu frica, cu dorul, cu melancolia, dar mai ales cu durerea. Ne e teamă că ne vom rupe în bucăți și că nu va fi nimeni acolo să ne pună la loc. Ne distragem atenția cu tot ce putem: cu social media, cu relații care mai de care mai contorsionate, cu petreceri, cu s*x, uneori cu spiritualitate, ca să fie totul lumină și dulce.
O luăm pe durerea asta, o poleim, o ascundem, o ignorăm, ne prefacem că nu o vedem, fiindcă avem senzația că o să ne cuprindă atât de profund încât nu va mai exista aer să respirăm de ea. Nu este durerea cea care e greu de dus. Frica de ea ne creează mai multă suferință decât emoția în sine. Nu realizăm că însoțind, cu adevărat însoțind, stările interioare grele devenim un spațiu vast în interiorul nostru și abia atunci putem simți că putem să respirăm. Nu prea știm să stăm cu durerea, fiindcă nu ne-a învățat nimeni cm să stăm cu ea. Nu stăm, fiindcă atunci când eram mici și ne durea, când eram dezamăgiți sau triști sau furioși, nu prea a știut nimeni să stea lângă noi în starea asta, să ne privească în ochi și să ne țină de mână și să ne spună simplu: ‘sunt aici, respiră’. Și ca adulți nu știm cm să ne spunem nouă înșine asta: ‘sunt aici, sunt aici cu mine, respiră’. E mai ușor să dăm vina pe X sau pe Y, să ne victimizăm, să spunem că nu avem timp, că avem chestii de făcut, să fugim, de noi.
Cred că este una dintre cele mai grele părți de a fi om, una din cele mai mari teste de maturizare și de autonomie emoțională: să fim alături de noi în durere, în disperare, în furie, în anxietate. Și nu, asta nu înseamnă să nu putem să cerem suport și susținere, dar să nu mai fugim de noi. De autenticitatea și de angoasa care trăiește în noi.
Cum ești tu lângă tine când îți e greu? Cum îți vorbești ție când simți că te desfigurează durerea în interior? Cum te conții pe tine însăți când îți e frică și când simți că îți fuge pământul de sub picioare? Cum te ții tu pe tine de mână și treci cu tine prin asta? Și dacă ai ști că nu vine nimeni să te salveze și singura ta opțiune este să te iei și să treci cu tine prin asta, ce ai face?
Și nu, nu trebuie să ne simțim durerile deodată, puțin câte puțin. Să le oferim spațiu, puțin câte puțin. Fiindcă nu există putere interioară mai mare, reziliență și curaj decât să stăm față în față cu noi înșine. Mi-a zis mentora mea săptămâna trecută: Love yourself like your life depends on it. Because it does. Ne e ușor să ne iubim când ne e bine. Însă iubirea de sine, aia adevărată, nu e reflectată doar în băile cu spumă. E reflectată în momentele când ne e atât de greu, încât simțim că ne rupem în bucăți și totuși… totuși găsim atâta de multă compasiune în noi, încât, chiar și șoptit, ne spunem nouă: ‘sunt aici’…
