Psiholog Mihai Copăceanu Ph.D.

15/04/2026

Vestea bună după Paște!

Astăzi, Cisnădie a demonstrat că se poate în problematica jocurilor de noroc.

Felicitări Consiliului Local pentru un vot care nu este doar administrativ, ci profund moral.

Ați ales să protejați oameni, familii și viitorul copiilor în locul profitului facil.

Ați ales demnitatea în locul dependenței.

Într-o lume în care prea des comunitățile sunt lăsate pradă intereselor economice agresive, voi ați spus clar: „ajunge” si ati avut o susținere impresionată din partea cetățenilor (90%). Cetățenii au dreptul să decidă soarta comunității lor.

Ați pus sănătatea mintală și socială mai presus de bani și ați arătat că administrația locală poate avea curaj.

Sunt orașe în care lumina păcănelelor rămâne aprinsă toată noaptea, dar în spatele ei se sting, încet, vieți, la propriu prin suicid.

Sunt părinți care nu mai ajung acasă cu demnitate, care pierd întregul salariu, copii care cresc cu lipsuri și tăceri grele, oameni care își pierd nu doar banii, ci speranța.

Prin acest vot, ați stins acea lumină falsă și ați aprins una reală — cea a responsabilității, a grijii și a unei comunități care nu își abandonează oamenii.

Acest vot nu înseamnă doar eliminarea păcănelelor. Înseamnă mai puține destine distruse, mai puține familii îngenuncheate și mai multă speranță pentru generațiile care vin.

Cisnădia nu a luat doar o decizie. A dat un exemplu.

Respect și felicitări pentru curaj celor 14 consilieri. Pare rău pentru cele 2 abțineri, puteau să fie mai responsabili că d-aia au depus un jurământ !

România are nevoie de mai multe astfel de comunități.

Cisnădie se alătură puternic altor localități curajoase Slatina, Zărnești și urmează Iași, Ploiești, Bacău, Brăila, Drăgășani si sper Brașov, Craiova.
Sibiu, dormi ?

14/04/2026

În pădurea Snagov, doi tineri de 20 de ani și-au găsit sfârșitul tragic.

O dublă tragedie cu foarte mare impact pentru familii, pe viață. Fără cuvinte.

Ceea ce șochează cel mai mult este reacția multora de pe internet, care acuză, critică și condamnă părinții ca fiind responsabili.

Cel mai grotesc lucru este să acuzi părinții de moartea propriului copil în astfel de momente, când suferința lor este de neimaginat.

Ne putem abține?!

Cunoaștem statisticile: 6 din 10 accidente sunt provocate de tineri cu mai puțin de 4 ani experiență la volan.

Și da, în multe cazuri, viteza excesivă sau/si consumul de substanțe sunt implicate.

Mesajul meu pentru părinții care au copii sub 18 ani și se gândesc să le cumpere o mașină pentru majorat, sau pentru cei care au împlinit 18 ani și conduc agresiv este să nu se grăbească.

Să nu le ofere mașini dacă tinerii sunt agresivi prin temperament, daca își doresc senzații tari, dacă încalcă regulile (sunt rebeli) și mai ales dacă ai constatat că le place viteza.

Poate fi frustrant să nu ai la 18 ani mașină, dar decizia aceasta îți salvează viața.

Să nu vezi riscurile, să minimalizezi consecințele condusului agresiv, să te simți puternic la volan sunt trăsături specifice adolescenței și imaturitatii cerebrale și cognitive.
Si treaba asta nu se rezolvă la 18 ani, nici la 20 sau 21.

Nu e nimic rău. Avem autobuz, uber și bolt și alte alternative, dar nu iti dau moartea în mână.

În multe situații părinții cât și tinerii consideră că o mașină scumpă, puternică de 70.000 sau 200.000 de euro le poate salva viața, că prezintă anumite dotări și o anume siguranță.

E o mare păcăleală.
Pentru că această aparenta siguranță, are un efect invers, te influențează să conduci agresiv și iresponsabil, să calci pedala la maxim, să faci viraje periculoase, să nu simți viteza (ca într-un Logan) și să gândești " nu pățesc nimic, am cea mai tare mașină".

Concluzia mea este aceeași: amânați oferirea de mașini adolescenților care prin gândirea și prin comportamentul lor sunt încă imaturi și la risc de a-și pune viața în pericol.
Priviți la prietenii noștri din Germania sau Marea Britanie. Câți au decis să le cumpere masini copiilor?

Eu nu știu niciunul. Dimpotrivă, mulți dintre profesorii mei din UK nu au avut niciodată mașină.

14/04/2026

Una dintre cea mai des folosită minciună (ca argument) cu privire la jocurile de noroc este aceea că ”industria contribuie la bugetul statului”.

Nu-ți trebuie multă școală ca să-ți dai seama că este un fals argument.

Din mai multe perspective, de exemplu din punct de vedere moral (dacă ai conștiință morală -unii chiar nu au-, nu poți încasa bani de la oamenii vulnerabili, de la victimele dependenței să faci ce?) dar și din punct de vedere macro-economic. Situația este complet inversă.

Primarii și consilierii locali din România ar trebuie să citească măcar concluziile acestui studiu din UK, care spune clar că reducerea jocurilor de noroc ajută economia țării.

5 cercetători de la Universitatea din Sheffield au concluzionat că există un impact macroeconomic al reducerii jocuri de noroc, consumului de alcool și tutun.

În mod concret, o scădere doar cu 10% a cheltuielilor totale ale consumatorilor pentru jocuri de noroc are un efect pozitiv, ar duce la o creștere a valorii adăugate brute cu aproximativ 1,250 miliarde de lire.

Deci, economia țării noastre, România, va crește dacă reducem jocurile de noroc.
Cum? Prin redirecționarea acestor bani către alte tipuri de consum.

O putem explica științific dar și simplu. De exemplu:

Un jucător care pierde 1.000 de euro într-o lună ( tot salariul), majoritatea banilor (sau chiar toti) se duc la firma jocurilor de noroc și un procent infim la taxe, să zicem.

În schimb, dacă acei 1.000 de euro i-ar cheltui sănătos, in multe activități, banii ar rămâne activi în economia locală și mult mai mulți ar ajunge la bugetul local și național.

A) 300 € pe mâncare și servicii cm ar fi cumpărături la supermarket sau piață, prânzuri ocazionale la restaurant, cafea la cafenea și servicii ca frizeria sau mici reparații;

B) 150 € pentru taxe locale – impozit pe locuință sau mașină și taxe de salubritate; 100 € pentru transport – combustibil pentru mașină, bilete de autobuz sau taxi/bolt;

C)150 € pentru educație – cursuri de limbi străine, IT sau abonamente la platforme educaționale și cărți;

D)100 € pentru sănătate și sport – abonament la sală, vizite la medic;

E)100 € pentru cultură și timp liber – bilete la cinema, teatru, concerte sau muzee; sau poate mai puțin, trăim în România;

F) 50 € pentru donații – sprijin pentru ONG-uri locale sau cauze comunitare și 50 € economisire.

Deci, banii ar rămâne activi în economie și ar genera taxe și circulație financiară în comunitate.

Revenind la studiu,
Constatările autorilor privind jocurile de noroc sunt în concordanță cu studiile care au arătat, de ex, că jocurile de noroc online au redus activitatea economică cu 1,3 miliarde £ pe an (Nera, 2024) în Regatul Unit, iar costul direct suplimentar pentru guvern cauzat de jocurile de noroc este de 412,9 milioane £ pe an.

Abordarea cercetătorilor pentru cuantificarea impactului macroeconomic al schimbărilor în cheltuielile pentru produse nesănătoase a implicat 3 componente principale ale performanței macroeconomice:

(1) impactul asupra produsului intern brut (PIB);

(2) efectul asupra veniturilor fiscale ale guvernului; și

(3) schimbările în ocuparea forței de muncă.

Principalul indicator economic analizat a fost valoarea adăugată brută (GVA) — o măsură a productivității și un indicator aproximativ al PIB-ului.

Constatările sunt în concordanță cu dovezile anterioare care arată existența unor efecte economice negative asociate acestor produse și beneficii economice asociate reducerii consumului lor.

În cazul fumatului, un studiu recent (Morris, 2024) a arătat că economia Angliei ar avea un beneficiu de peste 10 miliarde £ dacă nimeni nu ar consuma tutun.

De precizat, că studiul a fost publicat în Addiction, o revistă internațională de top (factor de impact 5.3), în februarie 2026 și a beneficiat de sprijin din partea mai multor organizații importante precum: British Heart Foundation, Cancer Research UK, Biroul Științific Principal al Directoratelor de Sănătate și Îngrijire Socială ale Guvernului Scoțian, Consiliul pentru Cercetare în Inginerie și Științe Fizice, Consiliul pentru Cercetare Economică și Socială, Divizia de Cercetare și Dezvoltare în Sănătate și Îngrijire Socială (Guvernul Țării Galilor), Consiliul pentru Cercetare Medicală, Institutul Național pentru Cercetare în Sănătate, Consiliul pentru Cercetarea Mediului Natural, Agenția de Sănătate Publică (Irlanda de Nord), precum și The Health Foundation și Wellcome.

p.s..băieți mai citiți studii serioase și renunțați la minciuni ieftine căci nu puteți amăgi specialiștii !

Studiul integral poate fi analizat aici https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/add.70336

14/04/2026

Joel Snape, în the Guardian răspunde la întrebarea:
”De ce e atât de greu să te lași te țigări?”

Țigările nu doar că ne înrăutățesc viața și sănătatea, dar sunt extrem de adictive, adică dau dependență cu multă ușurință și de aceea ne este greu să renunțăm.

Sunt cercetări care arată că 67% dintre persoanele care încearcă o singură țigară ajung, cel puțin temporar, fumători zilnici.

În schimb, doar 1 din 5 fumători reușesc efectiv să renunțe la țigări.

Estimările privind numărul mediu de încercări necesare pentru a renunța variază de la 6 până la peste 100.

Primul lucru, când fumezi o țigară, inhalezi substanțe toxice care afectează imediat plămânii și încetinesc funcționarea normală a acestora.

Al doilea lucru, nicotina ajunge rapid în creier, îți dă o senzație de plăcere și contribuie la instalarea dependenței.

Nicotina, ca orice alt drog, acționează asupra circuitelor de recompensă ale creierului și începe să elibereze dopamină și serotonină în aproximativ 10–20 de secunde de la prima inhalare, oferind foarte rapid acea senzație de „plăcere” asociată fumatului.

„Dacă ar dura câteva ore până la eliberarea dopaminei, probabil oamenii nu ar deveni dependenți,” spune profesorul Lion Shahab (UCL).

Sevrajul apare foarte repede, deoarece timpul de înjumătățire al ni****nei este de aproximativ 2 ore, adică organismul elimină jumătate din nicotină în acest interval. În același timp, receptorii nicotinici din creier devin treptat desensibilizați, ceea ce înseamnă că aștepți eliberarea de dopamină, dar nu mai primești aceeași satisfacție, iar senzația de plăcere dispare rapid. De aceea, ideea că o țigară „te face să te simți mai bine” este de fapt o percepție greșită — ea doar te aduce înapoi la un nivel de bază pe care l-ai fi avut dacă nu ai fi fumat deloc.

Un efect important este că fumatul poate influența negativ sănătatea mentală, deoarece fumătorii sunt practic într-o stare constantă de sevraj atunci când nu fumează.

Legătura dintre fumat, anxietate și depresie este complexă și funcționează în ambele sensuri (persoanele cu astfel de probleme au șanse mai mari să înceapă să fumeze), unele studii arată că renunțarea la fumat poate îmbunătăți sănătatea mentală într-un timp relativ scurt.

”Nu știi niciodată ce nivel de fumat va provoca o deteriorare a ADN-ului care nu mai poate fi reparată și care duce la cancer.

Îți poți imagina ca un joc de ruletă rusească – unii oameni pot fuma 50 de ani, iar a 200.000-a țigară îi îmbolnăvește grav. La alții, daunele apar mult mai devreme. Este o distribuție în formă de clopot, dar studiile arată clar că, în medie, un fumător moare cu 10 ani mai devreme decât un nefumător, iar bolile vârstei înaintate apar mai devreme la fumători.” spune prof. Shahab.

That first cigarette can lead to a lifetime of dependency, as well as cancer, strokes, heart attacks … Here’s why smokers crave their ni****ne hit – and how they can fight back

13/04/2026

M-am gândit zilele acestea cm e să fii preot și să vezi cm oamenii realmente profită de tine și de biserică mai ales de Paște și pe urmă te abandonează. Să simți cm oamenii dau b***a la biserică când au nevoie sau mai corect spus ”când au un interes”, fie și legat de social media.

De Paște bisericile devin arhipline, majoritatea fețelor sunt necunoscute preoților, ei se arată fugitiv la Înviere și la fel de rapid dispar. Preoții știu acest lucru și cred că simt o mare tristețe când văd cm oamenii se joacă cu Dumnezeu însuși. Au venit, au bifat, au plecat.

Înainte de Paște, oamenii vin cu sute de solicitări urgente, de la spovedit și împărtășit de urgență sau când vor ei (că au și altceva de făcut), la alte doleanțe sau aberații non-creștine. Dacă e bine în post să te spovedești, te spovedești și o faci tot dintr-un automatism sau ritual fără semnificație. Ce dialog profund poți avea cu cineva (fie și preot) în câteva minute, în grabă, când tu ai o mie de alte gânduri și treburi de făcut?

Preotul nu poate să se opună, nici să se impună, el rabdă, acceptă, iartă, dar în realitate se simte ca un tehnician de la RCS & RDS, pe care tu îl suni abuziv doar că pentru o oră ai rămas fără cablu tv și net. Să vină, că d-aia îi dai bani. Să vină acum, să vină repede, să rezolve. Și ameninți că te muți la Vodafone. Mută-te!

La finalul postului și după zilele de Paște, majoritatea preoților sunt obosiți, sunt epuizați, au nevoie de concediu, pentru că ore întregi zi și noapte au fost nevoiți să răspundă prompt ”domnilor credincioși”, să spovedească sute de credincioși, să se asigure de curățenia în biserică, de prescuri, de schimbat draperiile, totul, tot ce se întâmplă în biserică tre să fie supervizat de ei.

Pentru creștinul-de-Paște, preotul, nu este decât un furnizor de servicii, la mâna ta și a familiei tale, iar dacă ai ceva avantaje în societate, fie o poziție politică sau un statut socio-economic aparte, pretențiile sunt și mai mari și mai legitime. Dacă ai făcut și o donație de câteva milioane la biserică, cresc pretențiile și aroganța.

De ce oare politicienii insistă să participe la slujbele religioase poziționați fix în primul rând, în față lângă altar, să fie văzuți și fotografiați, să aibă un tratament special, de ce primarul, prefectul sau deputatul X trebuie el însuși să se pozeze cu episcopul? De ce nu ar sta ascuns prin mulțime ca orice creștin obișnuit ?

După Paște, lumea multă dispare. Și-au tras poze pe Facebook, au dat mesaje contrafăcute pe whatsapp, s-au dat creștini de sezon și pa.

Cum ne comportăm în viața de zi cu zi, în familie, la serviciu, așa ne comportăm și cu biserica. Niște profitori. Îmi amintesc de un tată care m-a rugat să vorbesc cu un profesor de meditații pentru copilul său, cu note slabe, cu 3 luni înainte de examenul național. Profesorul s-a uitat la mine și mi-a zis: ”Mihai, eu nu-l cunosc pe acest tată, nu l-am văzut niciodată, pentru că nu a venit niciodată la școală. Unde a fost 4 ani, de ce nu s-a interesat pană acum? ”. A avut mare dreptate...Tatăl avea un singur interes.

După Paște, bisericile se golesc, oamenii își reiau viața lor normală ca dinainte de Paște. S-au folosit de Biserică de Paște și au părăsit-o, rămân fideli acei sub 10% din parohie. Ei țin biserica, vorba preotului. Restul sunt turiști religioși și mulți atei.

După Paște au alte preocupări. Biserica a devenit nu doar agent electoral, un content pentru social media, cât un mijloc prin care lumea își satisface interesul, politicienii obțin mai multă notorietate (că dă bine să fii văzut la biserică) și oamenii de rând se prefac că sunt creștini pentru niște like-uri. Sunteți de acord că unii dintre noi, dacă nu ar avea Facebook, nici măcar nu s-ar mai duce la biserică? Reformulez, cați dintre dvs ați fost la biserică dar nu ați anunțat pe Facebook, nu ați postat nimic?

Preoții știu că mare parte dintre cei care au vizitat biserica de Paște nu sunt creștini autentici, nu sunt atașai de biserică, nu au un comportament creștin, nu au nici cultură, nici educație creștină și nici nu te poți baza pe ei. La proiectele serioase ale bisericii sunt absenți, la inițiativele preotului ei nu răspund, nu îi vezi constant implicat în viața bisericii. Unii chiar locuiesc lângă biserică, sunt vecini cu biserica și nu intră în biserică, stau la geam, sau la o țigare sau la o bârfă.

Degeaba pozele acelea din dronă cu sute de credincioși de Înviere. Reprezintă o cantitate superficială, nu o comunitate. Sunt exagerate. Pentru că a doua zi dispar din peisaj. Nu reprezintă esența bisericii. Într-o anume zi, tot ei devin cei mai critici cetățeni ai bisericii. Cârtesc cu ușurință, comentează și judecă, tot de pe Facebook. Vă amintiți la Referendumul pentru familie că prezența a fost doar de 21%. A fost un eșec din multe perspective. Nici măcar nu a putut fi validat. Despre ce vorbim.

Declarativ, peste 85% dintre români, s-au identificat ca creștini ortodocși, așa cm ne identificăm și naționalitatea. E vorba de o simplă adeziune. Atât. Dacă întrebi pe orice creștin cele 10 porunci, știe doar vreo două și nu în ordine. Vă amintiți de vax populi (nu e glumă, nici excepții). Cine a scris Biblia? Eminescu. Ce sărbătorim de Paște? Mâncăm miel.

Preoții știu prea bine acest lucru și din păcate se ocupă prea puțin de alfabetizarea creștinilor. Ei au predici despre teme existențiale, dar nu le-au predat alfabetul creștinilor. Mulți preoți la Înviere repetă aceleași teme arhicunoscute de ani de zile sau mai simplu fac exegeza evangheliei citite, să rectific, ne explică în detaliu ce s-a citit din Evanghelie, ne explică ca unor copii. Din păcate, prea puțini preoți se pregătesc cu 2,3 zile înainte pentru predică, prea puțini preoți sunt didactici, să citească, să analizeze, să predice ceva nou și captivant. Ei se mulțumesc cu temele clasice din manualul vechi de Catehetică sau se bazează pe înfloriturile fără logică, deviază, bat câmpii, se pierd în detalii. La finalul predicii lungi (o altă maladie) tu nu ai înțeles nimic și nici nu ai reținut mare lucru. De fapt, majoritatea celor prezenți nu rețin mult din predică. Teoretic, putem reține maxim 10% din ceea ce auzim, practic nici atât, în cele 15, 20 de minute, sute de gânduri ne vin în minte, ne amorțesc picioarele și spatele și vrem doar să se termine predica și slujba. De fapt, mulți creștini pleacă înainte de predică. N-au treabă....

De Paște (și nu numai), mulți dintre preoți fac pact cu cetățenii, fac compromisuri.

Cum se explică faptul că marile vedete muzicale, iubitoare de manele și de melodii cu mesaje imorale, deodată se transformă în soliste de pricesne, fac spectacole creștine, cântă la biserică și pe noi ne unge la suflet? Domniță, or cânți despre bani, pe bani și dedicații or ești un cântăresc bisericesc și doar bisericesc. Nu există congruență. Dar preoții, episcopii, călugării cred că fac mare lucru dacă le invită și se pozează cu ele. Tot notorietate se numește, nu credință.

Revenind, întrebarea esențială este aceeași: de ce părăsim biserica după Paște? De ce ne scuzăm mereu zicând: Dumnezeu este în sufletul meu, nu am nevoie să merg la biserică, preoții sunt așa și așa...

Cu ce drept am amanetat biserica și preoții pentru câteva sute de like-uri pe Facebook, să ne dăm creștini de Înviere și cam atât? De ce nu putem fi autentici cu adevărat? Pentru că ne este rușine sau jenă de noi înșine, de înlăuntru nostru. Nu vrem să ne privim.

În realitate, noi rămânem aceiași oameni și după Înviere, în realitate nu ne-a schimbat nici lumina, nici miracolul sau bucuria Învierii, nimic din ce am făcut superficial în aceste zile. Au fost doar mesaje convenționale, banale și fără vreo eficiență. Ne-am prostit sau ne-am mințit.

12/04/2026

Irvin Yalom, cunoscut psihoterapeut, a scris mult despre suferința în fața morții, despre moarte și despre terapia celor care au pierdut persoane dragi,
a scris chiar în ultimii ani o carte alături de soția sa, Marilyn, diagnosticată cu cancer, în ultima parte a vieții, în ultimele zile, abordand marile temeri existențiale legate de doliu, teroare, durere și negare.

Irvin spune că primul an fără cei dragi este cel mai greu, primul Paște fără tata, primul Crăciun, prima aniversare, etc.
Am vrut să-i dau crezare !

În realitate, nu e chiar așa.

În funcție de cât de apropiați am fost de cei pe care i-am pierdut, de atașamentul nostru, de momentele trăite împreună, de factorii de personalitate, de resursele noastre interne, de modul în care percepem și procesam pierderile (și de alți factori subiectivi),
am putea spune că Yalom nu are pe deplin dreptate, că fiecare an este greu.
Nu doar primul, ci și al doilea și cei care urmează. Unii mai grei decât alții. Alții mai ușor.

Asta nu înseamnă că trăim blocați în suferință, că trăim în deprimare totală și inactivitate, că plângem în permanență, ci pur și simplu că unele răni dor mai tare, că unele cicatrici încă se văd și că amintirile și dorul ne sunt apăsătoare și după câțiva ani...

Au trecut 5 ani de când tata nu mai este și 7 de când bunicul a plecat, iar absența lor se simte, parcă, din ce în ce mai acut. Putem respira atunci când ne gândim la ei, dar e greu de Paște, în aceste zile cu o semnificație profundă — nu doar creștină, ci și familială — ne lipsesc enorm.

De aceea, în timp ce ne bucurăm de Paște și de timpul petrecut împreună, cred că este esențial să le oferim și lor un gând și prezența noastră la mormânt.

În noaptea Învierii cel mai mult m-a impresionat nu slujba Învierii (o trăim anual), nici imnul Învierii strigat cu voce puternică, ci faptul că sute de credincioși, după ce au luat lumină, au plecat de la biserică iluminand străzile satului cu lumânările în mână spre cimitir și cimitirul a devenit plin de oameni și de lumină, ca un oraș viu.

M-a emoționat și totodată mi-a dat speranță, că sfârșitul nu e aici, că noi putem trăi și prin oamenii care ne poartă în rugăciune, în gând, în suflet.

De fapt, dincolo de penibilitatea cu avionul care aduce o lumină 100% simbolică de la Ierusalim (că o lumină nu poate fi Sfântă, Sfânt poate fi un înger, nu o lumânare), cea mai puternică lumină e cea dusă la cei care au nevoie de ea, la cei adormiți.

Creștinismul ne învață că Isus a inviat pentru ei și la ei a mers întâia oară.

Gândiți-vă practic, noi cei care ne-am imbrancit să luăm lumină de la tata-popa, ce miracol am experimentat?
Cum ne'a schimbat viața lumina de la Ierusalim?
Nema. Suntem la fel ca ieri, asa-i ?!

Deci, a cheltuit Patriarhia kerosenul degeaba !Marketing!...

Învierea, în sens creștin este vestita întâi celor adormiți. Să nu-i lăsăm singuri, nici în uitare.

Nu contează că e vorba doar de un obicei, de un gest făcut în grabă, în noapte, în frig sau a doua zi dimineața, contează faptul că morții noștri au nevoie de noi tot asa cm și noi avem nevoie de ei.

Intorși acasă, supra-alimentatia cu cărnuri și alcool NU este semnul bucuriei Învierii, nici plasele cu produse de la Kaufland, nici mielul de la țărani, ci faptul că ne-am dus la mormânt și am învins moartea măcar în spirit.

Pentru că nu doar nouă ne este dor de ei și lor le este dor de noi.

Hristos a înviat și celor din morminte viață daruindu-le !

11/04/2026

Există oameni care merg de Paște la biserică să se roage și alții ca să bifeze, să facă poze și să se simtă cumva (mai) bine că au fost de Paște...și la biserică. Tu în ce categorie ești?

Am fost la Catedrală la Prohod și duminică la Florii și deja mi-a ajuns. Am avut senzația că mă aflam pe peronul Gării de Nord din București. În Gara de Nord fiecare are treaba lui, are trenul lui, bagajele lui, nu-i pasă de ceilalți, de disciplină, de politețe și reguli, unii se grăbesc, alții stau în loc, alții te împing, există o doză uriașă de individualism. Așa a fost și la Catedrală. Fiecare cu treaba lui. O doamnă lângă mine, ieri seară, mânca dintr-o pungă și nu se oprea...

Oamenii în biserică se comportă ca pe stradă, ca la târg, intră și ies la orice oră, nu le pasă dacă tu stai calm în rugăciune, te împing, vorbesc tare, se închină peste tot pe la toate icoane, aprind lumânări și ies după cm le taie capul.

Cum nu există o disciplină în trafic, la traversatul străzii, nu există nici în biserică.

Biserica nu este un loc sacru, nu este Casa lui Dumnezeu, este spațiul public în care nu se respectă nicio lege.

Nu ne pasă. Este haos. Întrăm chiar și la mijlocul slujbei, mergem direct la icoane în timpul slujbei, facem fotografii și filmări, punem direct pe Facebook și pe urmă ieșim, că mai avem și alte treburi prin oraș. Cât de jenant, nepoliticos și nepermis este să te trezești că cineva te filmează în timp ce tu stai în rugăciune, în genunchi.

Și treaba asta este autentic romanescă. Să nu ne amăgim. Mi-a fost dat să particip la slujba de Paște în Catedrala Sfântul Pavel din Londra. Capacitatea era de 3.500 de persoane, Episcopul Londrei, Lordul Chartres, un intelectual, educat la Cambridge, a avut o predică exemplară. A botezat chiar 10 necreștini. Dar în ditamai catedrala nu se auzea nici musca.

Am fost de Sfânta Mărie la Catedrala Notre-Dame, la Paris, lume multă, intrau până la 6.000 de credincioși. La intrare un domn m-a întrebat dacă rămân la slujbă sau vreau să vizitez. Am zis clar că vreau la slujbă. Mi-a dat programul slujbei din acea zi și m-a introdus în zona de scaune, care era încercuită cu gard. Nu m-a deranjat nimeni, nu s-a auzit nicio voce, nicio îmbulzeală, cei de la slujbă eram pe scaune, eram atenți, iar în jurul nostru, spre uimirea mea, tot în liniște, vizitatorii, de toate națiile, puteau să se rotească în Catedrală. Disciplină. Așa a fost și la Westminster Abbey în Londra.

De mai multe ori am fost la slujbe la Vatican. Am ajuns cu calm și politețe până lângă fostul Papă Benedict. Erau 20.000 de oameni pe scaune. Cât ar fi într-un oraș precum Aiud sau Câmpia Turzii. Nu auzeai decât cântările preoților. Liniște totală. Ca într-un spațiu sacru. Și pot continua exemplele cu Viena, Munchen, Milano, Strasbourg, etc.

Ce vreau să spun. Se poate să organizezi și să disciplinezi mii se suflete chiar în catedralele mari, asta dacă ești un ecleziarh serios, riguros și cu intenții bune.

La Sibiu, de exemplu, haosul e dat și de faptul că cetățenii își iau scaunele pliabile la intrare, intră până în față, bineînțeles cu deranj, la orice oră și la final, iarăși își împachetează scaunul și îl lasă la loc. O practică demnă de Piața Cibin.

Din păcate și în bisericile rurale haosul este la el acasă. Fiecare cetățean își are scaunul și locul lui în biserică, deseori plătit (nu glumesc, stranele sunt contra-cost și ai și numele inscripționat) și face orice pentru a ajunge la scaunul său. Nu există oră de intrat în biserică, nu există program, fiecare merge la biserică „când îi pică bine”. Ce dacă slujba a început? Ce dacă te bagi cu totul, te freci de ceilalți credincioși, numa ca să ajungi la locul tău în față. Ce contează că tu vrei cu tot dinadinsul să îți arăți fundul închinându-te la icoane în maximă gălăgie, fix la mijlocul slujbei. Cum spuneam, tu știi ce vrei și faci orice ca să îți atingi scopul, nu-ți pasă de ceilalți credincioși, nici de preot, nici de slujbă, nici măcar de Dumnezeu. Tu ai ritualul tău în cap.

Știți cm mi-am dat seama că multi dintre credincioși vin dintr-o obișnuință superficială la biserică? M-am uitat în coșurile cu banii adunați, majoritatea erau bancnote de 1 leu. Poți să crezi ?
Credinciosul ortodox român atâta dă bisericii: 1 leu! Si asa de ieftin este și comportamentul lui în biserica, tot de 1 leu.

De privirile tăioase, de bârfe și critici, nu mai aduc vorbă.
Bărbații, tot în miezul slujbei, când se văd strigăt, dau mâna, mai schimbă două vorbe ”ce mai faci, Gheorghe- bine Petre, nu te-am mai văzut pe la biserică”- tot cu voce tare.

Ce treabă au ei cu preotul și cu Liturghia. Ei sunt...ca la piață. Se mai și pupă. La Liturghie, prima rundă de lume pleacă după Tatăl nostru, alții fix când se împărtășesc preoții, alții după Împărtășanie și alții după minim 5 minute. Am bifat și gata.

La tot acest haos generalizat, deloc creștinește, se adaugă obsesia cu lumânările aprinse.

Suntem martori de ani de zile, cm în fiecare an, cel puțin o biserică de lemn ia foc în preajma sărbătorilor sau chiar în noapte de Paște....din neglijență. Degeaba angajații de la ISU fac controale și instructaje, când preoții în altar și toți credincioșii insistă să își aprindă lumânările, mai ales că lumina vine de la Ierusalim, să păstreze lumânarea aprinsă și să o ducă acasă.

Vă dați seama că lumânarea e mai importantă decât Iisus? Lumânarea, în definiția ei, nu este decât un...simbol.

Noi avem haosul în sânge. Vă dați seama ce bâlci ar fi fost la înmormântarea lui Mircea Lucescu dacă familia nu ar fi organizat o slujbă privată, nu ar fi încuiat ușile bisericii și dacă jandarmeria nu făcea acel cordon pe stradă?

In concluzie,
dacă tot ne dăm creștini de Paște, dacă tot ne îndreptăm spre Biserică de Paște, în noaptea Învierii sau duminică, luni, ce ar fi să ne comportăm ca niște adevărați creștini, disciplinați, în pace, în liniște, fără tupeu, cu pietate și rușine, cu bun simț, fără deranj, fără gălăgie, fără poze, video-uri și live-uri, cu respect față de cel de lângă tine, și față de Dumnezeu, să ne prezentăm la timp și să ne amintim că biserica nu e tarlaua lu tata,

ci spațiul sacru unde oamenii au nevoie de rugăciune, nu de deranj și haos, spațiul în care pășești cu sfiala, grijă si atenție, tiptil, cu smerenie.
Sau mai bine stai acasă!

09/04/2026

În fiecare an, înainte de Paște, ne dorim să fim mai buni. Ceea ce e perfect frumos si onorabil. Ne trimitem mesaje frumoase, vorbim despre pace, lumină și iubire. Dar, dacă suntem sinceri cu noi înșine, schimbarea nu vine doar pentru că sărbătoarea apare în calendar, nu vine peste noapte.

Ca psiholog, pot da mărturie despre cât de greu este unei persoane să se schimbe, orice ar înseamna această schimbare, in ciuda unor eforturi repetate și constante.

O poză din biserică nu înseamnă o schimbare în profunzime. De fapt, am impresia că mulți dintre noi merg la biserică doar pentru a posta pe Facebook acele poze, să ne arate nouă că au fost la biserică.

Ca psiholog, imi dau seama cât de mult ne dorim să ne păstrăm o anume imagine publică si cât de mult contează Facebook-ul pentru viata noastră în fiecare zi.
Pentru că ne trezim, ne petrecem ziua si adormim fiind activi pe Facebook, postând la fiecare moment din zi.

Va reamintesc că pozele de Paște nu înseamnă că suntem creștini mai buni. Ritualul ocazional nu clădește caractere, nici lumânările, nici ouăle roșii și nici cântatul Prohodului.
După Paște rămânem la fel.

Nu e nimic greșit în a merge la biserică, în a păstra tradițiile sau în a trimite urări. Să ne înțelegem.

Problema apare atunci când totul rămâne la suprafață: o poză, un mesaj (re) trimis din obișnuință, un gest făcut pentru a fi văzut și din păcate multe din gesturile noastre sunt superficiale și pentru like-uri, cât mai multe like-uri.

Paștele nu ar trebui să fie despre cm arătăm în ochii celorlalți, ci despre ce se schimbă în interiorul nostru. Dacă nu ne-ar interesa ce cred alții despre noi, nu am mai posta...

Lumina nu e doar cea din lumânare (fie ea și de la mama ei, de la Ierusalim), ci cea din comportamentul nostru de zi cu zi – în felul în care vorbim, în răbdare, în respect, în alegerile pe care le facem.

Degeaba ne urăm „pace și iubire” pentru câteva zile, dacă imediat după revenim la aceleași reacții, aceleași conflicte, aceeași grabă, invidie, ură și lipsă de atenție față de ceilalți.

Poate că anul acesta nu trebuie să facem mai mult zgomot, ci mai multă liniște. Nu mai multe mesaje, ci mai mult sens. Nu mai multe promisiuni, ci mai multă consecvență.

Repet, schimbarea reală și autentică nu vine din ritualuri sau din cuvinte frumoase, ci din gesturi mici, repetate zilnic și deseori în discreție.

Facebook-ul este inamicul discreției și al intimității. Ne expunem întreaga viață on-line, trăim pentru on-line, devenim influenceri tocmai pentru că primim rapid multă dopamina.

Nu ne mai interesează relațiile și bucuriile reale, suntem dependenți grav de Facebook și deși considerăm că noi postăm ce dorim, în realitate Facebook-ul ne conduce viața; suntem subjugati și manipulați, pot spune chiar niște sclavi ai Facebook-ului.

Vă invit la un exercițiu, simplu în teorie, faceți o pauză de la Facebook până după Paște, trăiți viața autentică în familie și dacă doriți în Biserică. Nu am zis să nu deschideți deloc, dar încercați să nu mai postați nimic 5, 6 zile, să urmăriți mai putin și să limitați la 10 minute/zi. Credeți că veți reuși ?
Observați ce simți. Dacă devine inconfortabil în prima zi, după 5 zile vă veți simți mai bine.

In final, înainte de Paște, poate cea mai sinceră întrebare este: ce aleg să schimb, concret, în mine?

Sărbători cu liniște și sens.