Psihoterapeut Andreea Gheorghe

04/01/2026

Întâlnirea cu Nicolae Onu și cele două zile de discuții și povești au atins ceva foarte vechi din mine. Ceva ce fusese acolo dintotdeauna, dar pe care îl pusesem pe pauză.

Mi-am amintit de mine la 12 ani, când m-am vindecat cu ajutorul plantelor și de toata curiozitatea mea inceputa atunci, despre puterea naturii în vindecare și energie. Mi-am amintit de anii în care soțul meu și-a susținut sănătatea tot prin natură-alimentație, ceaiuri, tincturi. A fost o perioadă în care aveam încredere, răbdare și continuitate.Odată cu moartea lui, am închis ușa acestei cunoașteri, poate din durere.

Și totuși, noul an a început cu discuții despre vindecare, credință și minuni. Ca și cm viața mi-ar fi șoptit, blând, că nu tot ce se oprește, se pierde.

Nicolae Onu este o enciclopedie vie. Un om pasionat, prezent, dornic să dăruiască din ceea ce știe, fără grabă și fără promisiuni, ci cu firesc și sens.
Pentru mine, aceste zile au fost o reamintire a puterii de regenerare a corpului, minții și vieții. Și un început.
Sunt recunoscătoare. 🌿

02/01/2026

În poza asta eram epuizată. Așa arată uneori epuizarea, cu ochii închiși, în aer liber, încercând doar să respir și să fiu.

A fost un an greu, iar ultimele zile din an, mi-au cerut plata emoțiilor amânate.
Corpul nu uită ce mintea tot încearcă să țină sub control.
Și am lăsat să fie...

Poate și tu ai ajuns aici. Uneori, oboseala nu e despre prea multă acțiune, ci despre prea mult simțit pe dinăuntru.

Ca psiholog, văd des oameni care nu mai știu să se oprească.
Care funcționează, rezistă, duc…dar nu mai simt.
Uneori, primul pas spre echilibru este exact acesta, o pauză reală, în care nu trebuie să fii nimic pentru nimeni. Doar prezent.
Lasă corpul să respire înaintea minții. Psihicul se așază când nu îl mai forțăm. Când îi dăm spațiu.

Dacă te regăsești, nu esti slab sau vulnerabil, esti doar... OM.

31/12/2025

Relațiile apropiate ne colorează zilele, ne modelează starea, ne schimbă felul în care ne vedem pe noi și lumea din jur.

În anul care vine, îți doresc oameni lângă care să poți fi TU!
Conversații care vindecă si legături care aduc liniște, nu confuzie sau suferință.

Pentru că VIAȚA TA e la fel de bună precum sunt relațiile tale cele mai intime.
Cele în care te simți văzut, ales, liniștit, care îți dau energie, nu îndoială sau supărare.

🎆 La mulți ani cu sens, cu liniște și cu relații care te cresc!

26/12/2025

Cum arăți fizic după abuzul unui narcisist? Câteva semnale.

Nu arăți „slab”. Arăți epuizat.
Corpul tău spune ceea ce tu ai fost obligat să taci.

Îți cade părul. Pentru că ai trăit prea mult în alertă. Cortizolul ridicat, nopțile nedormite, frica de următoarea reacție "au rămas în foliculi", nu doar în amintiri.

Ai dureri constante:de cap, de spate, de stomac. Nu pentru că „exagerezi”, ci pentru că ai fost nevoit să te încordezi zilnic ca să nu deranjezi, să nu greșești, să nu pierzi iubirea promisă.

Pielea reacționează: coșuri, eczeme, iritații. Pielea este granița ta. Când granițele tale emoționale au fost încălcate constant, pielea vorbește.

Oboseala devine cronică. Confuzia mentală apare. Ai momente în care nu te mai recunoști. Te întrebi unde ai dispărut tu.

Și poate cel mai dureros: nu mai ai încredere în propriile percepții. Te îndoiești de tine, de emoțiile tale, de realitatea ta.
Acestea nu sunt „simptome de slăbiciune”. Sunt semnele unui sistem nervos traumatizat.

Vestea bună? Corpul se poate repara. Părul poate crește la loc, pielea se poate liniști, durerea poate scădea.
Prin siguranță. Prin validare. Prin relații în care nu trebuie să te aperi ca să fii iubit.
Vindecarea începe în momentul în care înțelegi: nu tu ai fost problema.

25/12/2025

Înainte să ne grăbim să deschidem cadourile de sub brad, să ne deschidem mai întâi, inima.
Acolo stau daruri care nu se văd: credința care ne întărește, iubirea care ne încălzește, iertarea care ne eliberează și pacea care ne aduce liniște.

Crăciun luminat și fericit!

22/12/2025

Dacă nu ai pe cineva cu care să faci sărbătorile, sigur ai pe altcineva.

Probabil foarte mulți sunteți în situația în care acel cineva din viața voastră nu mai este. Un partener de care v-ați despărțit, un părinte care s-a transformat în înger, un prieten care a ales altă gașcă, niște oameni care au plecat spre locuri mai călduțe…

Poate nu e cineva dar, sigur, SIGUR este altcineva. Un alt prieten, celălalt părinte, un frate, un om drag. Cineva care s-ar bucura să petreceți sărbătorile împreună, cineva care s-ar bucura să-i dați voie să vă facă zilele astea mai frumoase.

Nu vă uitați la locul liber care a fost lăsat gol de cineva care nu mai este; uitați-vă la locul ocupat de cineva care e acum cu sufletul lângă voi.

Nu-i pedepsiți pe cei care sunt din cauza celor care nu mai sunt. Nu le luați bucuria celor prezenți pentru că nu știți cm să gestionați tristețea lăsată de cei care au plecat.

Sigur, sigur, dacă nu ai pe cineva, ai pe altcineva. Trebuie doar să-l vezi!

Postare preluata

20/12/2025

Astăzi, în cabinet, am auzit povești despre dispariție. Despre oameni care au plecat brusc.
Despre firul vieții care se poate rupe oricând, fără preaviz, fără explicații, fără timp de pregătire.
Și mi s-a accentuat gândul că poate că nu momentul în sine este cel tragic.
Ci ceea ce urmează după. Ce rămâne în cei care rămân: tăcerea, golul, întrebările fără răspuns și mai ales… cuvintele nespuse.
„Aș fi vrut să-i spun…Dacă știam…De ce n-am fost mai aproape? De ce am lăsat orgoliul să stea între noi?”
Durerea pierderii este grea oricum. Dar devine și mai grea atunci când peste ea se așază regretul.
Regretul pentru iubirea neexprimată, pentru îmbrățișările amânate, pentru adevărurile ținute în gât.

De multe ori credem că avem timp. Că o să mai fie o ocazie, că nu e momentul acum, „lasă, vorbim altădată”.
Dar viața nu ne cere permisiunea când schimbă direcția.
Poate că una dintre cele mai mari responsabilități ale noastre, ca oameni, este să fim adevărați unii cu alții. Nu perfecți, nu fără conflicte.Ci prezenți. Adevărați, îndrăznind să spunem ce simțim.
Să spunem „îmi pasă, mi-e dor de tine, îmi pare rău sau te iubesc”.
Chiar și atunci când e incomod.
Chiar și atunci când ne e frică.
Pentru că după… va fi mult mai greu. Mult mai greu să mai spui ceva cuiva care nu mai este. Mult mai greu să te împaci cu gândul că tăcerea a fost ultimul lucru rămas între voi.

Nu putem controla când se rupe firul vieții.
Dar putem avea grijă ce punem pe el, zi de zi: cuvinte, gesturi, legături vii.
Atât cât suntem aici, împreună.

Ce i-am spus soțului meu înainte cu câteva ore să facă acel AVC a fost: "Nu mai punem tablourile azi, lasă, MAI E Și MÂINE O ZI!" Iar el le-a pus...

18/12/2025

17/12/2025

În terapia online, uneori uit că suntem în locuri diferite.
Rămân emoția, privirea, respirația care se liniștește, cuvintele care încep să curgă.

Lucrez online cu oameni din toată țara și din afara ei. Și de fiecare dată observ același lucru:
nu locul ne aduce împreună, ci rezonanța.

Studiile spun că terapia online funcționează.
Eu văd cm funcționează. În liniștea regăsită, în emoțiile care se așază, în momentele de „aha” care apar, chiar și printr-un ecran.

Pentru că terapia e mai mult decât un spațiu fizic.
Este un spațiu relațional. Iar acolo unde relația prinde viață, vindecarea devine posibilă.

Da, și mai apar în cadru, la fel ca în cabinetul fizic Athos și Pisic.❤️

11/12/2025

Astăzi, cineva mi-a spus în cabinet că, după ce a întrerupt interacțiunea cu o persoană de care era îndrăgostit, a simțit… liniște.
Și m-a întrebat: „Oare e normal să simt asta? E un semn că îmi facea rău?"

I-am răspuns că da, este firesc. Dar nu pentru că acea persoană îi făcea rău.
Ci pentru că, odată ce legătura s-a rupt, s-a întors într-un loc pe care îl cunoaște prea bine: zona de „cimitir emoțional”.

Acel spațiu în care nu simți nimic.Nicio emoție puternică, nicio vulnerabilitate, nicio dorință sau așteptare.
Un loc în care nu ai ce pierde, dar nici ce câștiga.
Un loc care te protejează de durere, dar te ține departe și de viață.

Uneori, liniștea nu e pace.Uneori, liniștea e doar absența emoțiilor care te sperie.
E mecanismul vechi al unui sistem nervos care a învățat cândva că „mai bine nu simt nimic decât să doară”.

Dar adevărul e că viața nu începe în cimitirul emoțional. Acolo doar supraviețuiești.
Viața începe în locul unde îți permiți să simți, chiar dacă e riscant, chiar dacă nu e perfect, chiar dacă e nou.

Uneori, vindecarea nu înseamnă să găsești liniștea.
Vindecarea înseamnă să ai curajul să te întorci la viață.

08/12/2025

Există o formă de oboseală care nu dispare nici cu somn, nici cu vitamine, nici cu mai multă voință.
O oboseală care nu are legătură cu alimentația sau cu lipsa de nutrienți, ci cu un sistem nervos ținut prea mult în stare de alertă.

Este ceea ce numim epuizare psihosomatică: momentul în care corpul începe să resimtă presiunea emoțiilor nescoase la lumină, a stresului continuu sau a relațiilor care solicită prea mult.

Semnele apar încet, dar sunt persistente:
trezire greoaie, chiar și după multe ore de somn,
minte încețoșată, greu de concentrat, corp greu, rigid, fără vitalitate, scăderea toleranței la stres,
anxietate, răceli sau infecții repetate, pierderea interesului și a bucuriei, sensibilitate emoțională crescută, schimbări ale apetitului,dureri care par „fără cauză”.

Toate acestea nu sunt semne de „lene”, ci ale unui sistem nervos suprasolicitat.

Când apare oboseala psihosomatică, corpul încearcă să pună o limită acolo unde mintea nu a reușit. În psihosomatică se spune adesea:
„Epuizarea este modul în care corpul spune NU în locul nostru.”

Epuizarea nu este capătul drumului, ci un semnal blând că e nevoie să încetinim, să ne reașezăm ritmul, să ne regăsim resursele și sensul.

A te opri puțin nu este o renunțare. E un act de grijă profundă față de tine. A te întreba cm ești, ce porți, ce te doare este, în sine, o formă de terapie personală de care avem cu toții nevoie.

05/12/2025

Infidelitatea nu rănește doar inima.
Îți rupe povestea despre tine, despre "noi", despre lumea în care credeai.
De aceea, oamenii ajung în terapie adesea stinși, ca și cm cineva ar fi scos brusc lumina din interiorul lor.

Dar există un moment, discret și plin de sens, când ceva începe să se schimbe.
Nu e brusc, nu e spectaculos. E un oftat mai adânc. O privire care se ridică. O furie care prinde glas. Un „nu merit asta”.

Așa arată, de fapt, revenirea:când omul își recuperează încet demnitatea, identitatea, vocea.
Când corpul se dezgheață, când întrebările se mută din „Ce e în neregulă cu mine?” în „Ce am eu nevoie cu adevărat?” Și de aici poate începe să facă lucruri pentru el, să aibă grijă de el, să se priveasca diferit.

Dacă treci printr-o astfel de rupere și simți că nu te mai recunoști, să știi că poți să fii bine din nou! Poate mai bine!
Uneori începe cu un singur pas: să intri într-un spațiu în care ești auzit, văzut și "ținut" cu blândețe.