24/11/2025
„Moșule, adu-i mamei un pic de bucurie. Este tristă mereu. Asta îmi doresc.”
Casa era tăcută în seara aceea de decembrie. Zăpada se lipea de geam ca niște fulgi obosiți, iar lumina slabă a unei lumânări tremura pe masa veche din bucătărie.
Mara, o mamă tânără dar cu privirea împovărată, stătea cu capul în palme. Lucrase până târziu, iar grijile o strângeau ca un cerc de fier.
Fiul ei, Andrei, o privea din prag. Avea doar șapte ani, dar în ochii lui era o înțelepciune pe care doar copiii crescuți prea repede o au.
— „Mami, pot să scriu scrisoarea mea pentru Moș Crăciun?”
— „Sigur, puiule… fă ce dorești.”
Vocea ei era caldă, dar obosită. Andrei și-a luat foaia, s-a așezat la masă și a început să scrie cu limba între dinți, așa cm fac copiii când se străduiesc.
Scria încet, atent, mult mai serios decât în ceilalți ani.
Când a terminat, a împăturit hârtia și a ieșit tiptil afară, în frig, cu ghetuțele scârțâind în zăpadă. A așezat scrisoarea sub brăduțul mic din curte, acolo unde credea că Moșul o poate găsi mai ușor.
Scrisoarea lui Andrei spunea doar atât:
„Moșule, adu-i mamei un pic de bucurie. Este tristă mereu. Asta îmi doresc.”
Nu cerea jucării.
Nu cerea dulciuri.
Nu cerea nimic pentru el.
Cerea doar o rază de lumină pentru cea mai importantă persoană din viața lui.
Dimineața următoare
Mara a găsit zăpada bătătorită lângă brad. A ridicat foaia udă și mototolită. A citit.
Și lacrimile i-au curs fără să le mai poată opri.
— „Doamne… puiul meu…”
A intrat în casă tremurând, cu scrisoarea strânsă la piept.
Pentru prima oară după mult timp, nu simțea doar oboseală… ci și o căldură în suflet.
Un fel de trezire. O chemare.
Și-a privit băiatul cm mânca pâinea prăjită, cm își muta micul corp de pe un picior pe altul, cm își aranja căciulița prea mare.
L-a strâns în brațe fără explicații.
Unul dintre acele îmbrățișări în care o mamă vrea să repare totul.
În ziua aceea, s-a întâmplat o minune mică
Vecina lor, tanti Sanda, o femeie în vârstă, a bătut în ușă cu o tavă de prăjituri.
— „Am făcut prea multe. Luați și voi.”
Apoi a venit poștașul, cu o felicitare de la o mătușă îndepărtată.
Apoi colega de la muncă a sunat doar ca să-i ureze „să fie bine”.
Lucruri mărunte.
Dar pentru Mara, în ziua aceea, au fost semne.
Fragmente de bunătate care reparau, încet, ce fusese rupt în sufletul ei.
Seara, când a aprins bradul…
Andrei s-a așezat lângă ea.
Lumina caldă a beculețelor le colora chipurile.
— „Moșul a primit scrisoarea mea, mami?”
— „Da, iubire… a primit-o.”
Și l-a sărutat pe frunte.
Pentru că înțelegea acum ceva ce înainte îi scăpase printre degete, pierdut în griji și nopți nedormite:
Magia Crăciunului nu vine neapărat din cer.
Vine din copiii care știu să iubească fără să ceară nimic în schimb.
Andrei i-a adus bucurie.
Nu Moșul.
Nu lumea.
Ci el, cu inima lui mică și mare în același timp.
Și de atunci…
Mara a păstrat scrisoarea într-o cutie de lemn, cu panglică roșie.
O deschidea în fiecare decembrie, ca să nu uite niciodată că uneori, cea mai frumoasă dorință de Crăciun e cea pe care cineva o face pentru tine.
„Moșule, adu-i mamei un pic de bucurie…
Este tristă mereu.”
Era dorința unui copil.
Dar devenise începutul unei vindecări.❤️
