Cabinet de psihologie Biatrice Ioana

15/02/2026

"Un om sărac l-a întrebat pe un înțelept :
-De ce sunt atât de sărac ?

Înțeleptul a spus:
-Nu ai învățat să oferi.

Așa ca omul sărac zise:
- Dacă nu am nimic?

La care înțeleptul răspunse:
-Ai câteva lucruri:
Fața, care poate oferi un zâmbet;
Gura, care poate aprecia sau alina pe ceilalți;
Inima, care o poti deschide pentru ceilalți;
Ochii, care-i pot privi pe ceilalți cu bunatate;
Corpul, care poate fi folosit pentru a-i ajuta pe alții.”

"De fapt, nu suntem săraci deloc, sărăcia sufletească este adevărata sărăcie!"

15/02/2026

e drum, nu verdict!

Nimeni nu postează eșecul.Toți postează „am reușit”.
Dar adevărul?
Majoritatea drumurilor arată ca o luptă, nu ca un highlight.

♥️Eșecul nu înseamnă că ești slab.
Înseamnă că ai avut curaj să încerci.❤️

Da, doare.
Te face să te îndoiești.
Te face să te întrebi dacă mai are rost.

Și fix aici e diferența.Unii renunță.Alții rămân.
Eșecul nu te oprește.Te testează.
Nu e un verdict.E un checkpoint.

Poți să stai jos.
Poți să te enervezi.
Poți să-ți pierzi direcția pentru o clipă.

❤️Dar nu te pierde pe tine.♥️

Nu trebuie să câștigi mereu.
Trebuie doar să nu pleci.
Pentru că nu eșecul te definește.
Ci ce alegi să faci după ce ai căzut.
Și dacă încă ești aici…
înseamnă că n-ai pierdut.

❤️Drumul se face din pași,nu din perfecțiune.❤️

15/02/2026

Good morning!

07/02/2026

Da timp lucrurilor sa se petreaca. Ai rabdare cu tine si cu ceilalti. Orice crestere, fie ea si spirituala, necesita timp si randare.Nu poti face o floare sa creasca mai repede, stropind-o fara masura! Radacinile ei vor putrezi.
Scopul de a face pe cineva sa evolueze spiritual furnizandu-i tot felul de informatii,poate fi nobil; insa daca persoana nu este pregatita pentru un astfel de pas, buna voastra intentie va avea un efect invers…
La fel si cu Sinele…Nu-i poti forta evolutia spirituala a nimanui “inecand-o in informatii” pe care nu le poate asimila.

05/02/2026

!

04/02/2026

„Când omul uită să fie om”

Există momente în istorie, dar și în viața de zi cu zi, în care omul pare să uite esențialul: faptul că este om. Nu o ființă grăbită, nu un rol social, nu un număr într-o statistică, ci un suflet capabil de empatie, compasiune și responsabilitate față de ceilalți.
Uitarea aceasta nu vine brusc. Se strecoară lent, prin indiferență, frică, comoditate sau dorința oarbă de putere.
Omul uită să fie om atunci când nu mai vede în celălalt un egal. Când etichetează, judecă și condamnă fără să asculte. Când suferința altuia devine un spectacol, o știre de câteva secunde sau, mai grav, un motiv de amuzament. În acele clipe, distanța dintre oameni nu mai este una fizică, ci una morală.
Tehnologia, deși menită să ne apropie, contribuie adesea la această uitare. Comunicăm mai mult, dar ne înțelegem mai puțin. Reacționăm rapid, dar gândim superficial. Un comentariu scris în grabă poate răni mai profund decât o vorbă spusă față în față, tocmai pentru că lipsește responsabilitatea privirii celuilalt. În spatele unui ecran, omul își permite să uite că cel de la capătul opus simte.
Omul uită să fie om și atunci când pune succesul mai presus de valori. Când competiția devine mai importantă decât corectitudinea, iar câștigul personal justifică orice mijloc. În goana după „mai mult”, se pierd bunătatea, răbdarea și respectul.
Se construiesc cariere, dar se dărâmă relații. Se adună lucruri, dar se golește interiorul.
Poate cea mai dureroasă formă de uitare este indiferența. Nu ura, nu violența directă, ci nepăsarea.
Atunci când vedem o nedreptate și alegem să întoarcem capul. Când cineva cade, iar noi trecem mai departe pentru că „nu e problema noastră”.
Indiferența nu lasă urme vizibile imediat, dar erodează încet fibra umană a unei societăți.
Și totuși, omul își amintește că este om în momentele simple: când întinde o mână fără să ceară nimic, când ascultă fără să judece, când alege să fie bun într-o lume care nu îi cere asta.
Umanitatea nu stă în gesturi grandioase, ci în alegeri mici, repetate zilnic.
A fi om nu este un dat permanent, ci o responsabilitate continuă. Este o alegere. În fiecare zi putem uita sau ne putem aminti. Putem construi ziduri sau poduri. Putem trăi doar pentru noi sau și pentru ceilalți.
Poate că lumea nu are nevoie de oameni perfecți, ci de oameni care să nu uite să fie oameni.
_________________
Psiholog Anichitei Biatrice Ioana

04/02/2026

Lasă-i să spună despre tine că nu ești o persoană bună.
Lasă-i să te judece și să-ți găsească tot felul de defecte.
Lasă-i să creadă că prin reacțiile lor sunt puternici.
Lasă-i să își piardă timpul bârfind, consumându-și energia pe lucruri fără valoare.
Lasă-i să te subestimeze, pentru că tu nu ești aici ca să demonstrezi nimic.
Lasă-i să inventeze povești. Într-un final, minciuna obosește și adevărul rămâne.
Lasă-i să plece. Tu ai nevoie de liniște, nu de zgomot.

Lasă-i să fie așa cm vor ei să fie. Nu poți controla ceea ce oamenii gândesc. Și nici nu e nevoie. Pentru că tot ce poți controla este felul în care tu răspunzi și cm alegi să percepi lucrurile din exterior.

Așadar... LASĂ-I! ♥️

04/02/2026

04/02/2026

Iată ce e abuz, dar la noi în societate e mult prea tolerat

1. Când cineva îți spune repetat că exagerezi, că ești prea sensibil(ă), că nu ai motive să te simți așa.
2. Când auzi: „Îți spun asta pentru binele tău”, „eu știu mai bine”, „fără mine n-ai face față”.
3. Ironiile repetate, glumele pe seama corpului, inteligenței, trecutului sau vulnerabilităților.
4. Cand auzi: „Dacă mă iubeai, făceai asta.”
„Dacă pleci, vezi tu ce se întâmplă.”
5. Când cineva spune „nu”, „nu sunt pregătit(ă)”, „nu vreau”, iar acest lucru este ignorat, ridiculizat sau forțat.
6. Ideea că „așa sunt relațiile”, „toți bărbații/femeile fac asta”, „mai bine așa decât singur(ă)”.
7. Pasiv-agresivutarea din instituțiile publice și private.
„Nu ține de noi, ține de alții, urmatorul!” „Dacă ați fi citit pe site.."Nu știu ce să vă fac dacă nu știți procedura.” „Nu e treaba mea să vă explic.”
„V-am spus, nu mai repet.” „Ați venit degeaba.”
„Nu se poate. Atât.” „Citiți înainte să veniți.” „Mergeți la alt ghișeu.” „Nu acum. Mai târziu.” „Dacă nu vă convine, faceți sesizare.”

Societatea noastră a învățat să tolereze mult. Să îndure. Să se adapteze la lipsa de respect. Dar faptul că ceva este frecvent nu îl face sănătos. Și faptul că a fost trăit dintotdeauna nu îl face corect.

Un semn important că e vorba de abuz este cm te simți: mai mic(ă), mai confuz(ă), mai vinovat(ă), mai temător(oare), mai puțin tu însuți/însăți. A recunoaște abuzul este primul pas spre a-l opri. Iar a-l numi este foarte curajos.

01/02/2026

Despre autenticitate, frică și curajul de a fi tu însuți
Trăim într-o lume în care măștile au devenit aproape obligatorii. Zâmbim când ne doare, spunem „sunt bine” când suntem epuizați și ne construim versiuni acceptabile social pentru a evita respingerea. Din perspectivă psihologică, masca nu este un moft – este un mecanism de adaptare. Problema apare atunci când o purtăm prea mult timp și uităm cine suntem fără ea.
De ce purtăm măști?
Încă din copilărie învățăm că anumite emoții sunt „bune”, iar altele trebuie ascunse. „Nu plânge”, „nu te enerva”, „fii cuminte”. Mesajul implicit este clar: pentru a fi iubiți și acceptați, trebuie să ne ajustăm. Astfel apar măștile – roluri pe care le jucăm pentru a obține siguranță, validare sau apartenență.
Psihologia numește acest fenomen adaptare socială, dar când adaptarea devine excesivă, se transformă în auto-alienare: ne îndepărtăm de propriile nevoi, emoții și valori.
Tipuri comune de măști
Masca omului puternic – „Nu am nevoie de nimeni”. Ascunde, de multe ori, frica de vulnerabilitate.
Masca perfecționistului – „Trebuie să fac totul impecabil”. Ascunde teama de eșec și rușine.
Masca celui mereu vesel – „Totul e ok”. Ascunde tristețe, anxietate sau singurătate.
Masca salvatorului – „Am grijă de toți”. Ascunde dificultatea de a cere ajutor.
Nicio mască nu este „rea” în sine. Ele ne-au ajutat cândva să supraviețuim emoțional. Dar ce ne-a protejat cândva ne poate limita astăzi.
Costul psihologic al măștilor
Purtarea constantă a unei măști consumă energie. Multă.
Pe termen lung, poate duce la:epuizare emoțională,anxietate,depresie,sentiment de gol interior,relații superficiale (pentru că oamenii relaționează cu masca, nu cu persoana reală).
Paradoxal, cu cât ne ascundem mai mult, cu atât ne simțim mai singuri. Nu pentru că nu suntem văzuți, ci pentru că nu ne lăsăm văzuți.
Ce înseamnă „să cadă măștile”?
Nu înseamnă să spunem tot, oricui, oricând. Autenticitatea nu este lipsă de limite. Înseamnă:
să recunoști ce simți, măcar față de tine,
să îți permiți să fii imperfect,
să alegi conștient când și unde te deschizi,
să nu te mai trădezi constant pentru a fi acceptat.
Este un proces, nu un moment dramatic. Măștile nu cad toate odată. Se dau jos, una câte una, în ritmul siguranței tale.
Frica din spatele autenticității
De ce ne este atât de greu să fim noi înșine? Pentru că autenticitatea vine cu un risc: posibilitatea de a fi respins. Dar aici apare o întrebare esențială din psihologie:
Ce pierzi mai mult: faptul că unii te-ar putea respinge pentru cine ești sau faptul că te respingi tu zilnic pentru a fi acceptat?
Relațiile construite pe autenticitate pot fi mai puține, dar sunt reale. Iar cele reale sunt cele care vindecă.
Cum începe procesul?
Observă-ți măștile, fără judecată. Unde te prefaci? Cu cine?
Ascultă-ți emoțiile – ele sunt mesageri, nu dușmani.
Exersează vulnerabilitatea în spații sigure. Un om. O conversație.
Acceptă disconfortul – este semn că crești, nu că greșești.
Concluzie
Să cadă măștile nu este un act de rebeliune, ci unul de sinceritate profundă. Este despre a avea curajul să spui: „Asta sunt. Cu frici, cu limite, cu lumină și cu umbre.”
Și poate cea mai mare eliberare psihologică este aceasta:când nu mai trebuie să te ascunzi, începi, în sfârșit, să trăiești.

31/01/2026

🎯1️⃣ Trauma blochează, nu activează

În momentul agresiunii, mintea nu intră în „modul justiție”, ci în modul supraviețuire. Corpul îngheață. Emoțiile se fragmentează. Amintirea se rupe în bucăți. Tăcerea nu este complicitate, ci, de multe ori, singura formă de protecție posibilă atunci.

Noi cei de pe margine putem fi cuprinși de un entuziasm rapid al dreptății. Uneori, chiar cu o satisfacție nedisimulată hrănită din prăbușirea Celuilalt. Este firesc până la un punct. Așa funcționează mintea noastră.

Însă, în cazul victimelor este altfel. Ele nu pot spune atunci ce li s-a întâmplat pentru că nici nu pot procesa foarte clar detaliile. Claritatea vine uneori după ani. Când sistemul nervos permite, nu când societatea cere.

🎯2️⃣ Rușinea este mutată de la agresor la victimă

Există societăți închise, care nu au o apetență prea crescută pentru a credibiliza victimele. Una dintre ele este chiar România. Încă trăim într-o cultură în care victima este întrebată „De ce ai acceptat?”

Această rușine interiorizată paralizează. Așa că nu tăcerea protejează agresorul. Ci reacția noastră față de victime o face.

🎯3️⃣ Vorbitul târziu este, de multe ori, un semn de recuperare

Paradoxal, victimele nu vorbesc când sunt cel mai rănite. Vorbesc când sunt suficient de întregi încât să poată suporta consecințele vorbirii. Nu toate reușesc.

A vorbi public înseamnă expunere, îndoială, atac. Nu e un gest de slăbiciune. Este un act de curaj târziu, dar real. Iar atunci când vorbesc, merită apreciată vulnerabilitatea lor. Puține reușesc.

De aceea, întrebarea corectă nu este referitoare la întârzierea dezvăluirii. Oare suntem suficient de maturi emoțional ca să le ascultăm fără să le judecăm?
________________

Cabinet de psihologie Biatrice Ioana

31/01/2026

Durerea din suflet este una dintre cele mai tăcute forme de suferință. Nu lasă vânătăi vizibile, nu se vede pe radiografii și, de multe ori, nu este luată în serios nici de cei din jur, nici de cel care o poartă. Și totuși, ea apasă, obosește și poate schimba profund felul în care o persoană se raportează la sine și la lume.
Din punct de vedere psihologic, durerea sufletească apare adesea ca reacție la pierdere, respingere, trădare, eșec sau lipsă de sens. Poate fi declanșată de un eveniment clar – o despărțire, un doliu, o traumă – sau se poate instala lent, aproape insesizabil, în urma unor nevoi emoționale ignorate mult timp. Corpul și mintea nu fac o separare strictă între durerea fizică și cea emoțională: studiile arată că aceleași zone ale creierului pot fi activate în ambele cazuri. De aceea, „mă doare sufletul” nu este doar o metaforă.
O caracteristică importantă a durerii interioare este tendința de a fi ascunsă. Mulți oameni au învățat că a-și arăta vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune. Astfel, zâmbetul devine o mască, iar „sunt bine” o formulă automată. Această negare nu face însă durerea să dispară; dimpotrivă, o împinge în profunzime, unde se poate transforma în anxietate, depresie, iritabilitate sau chiar simptome somatice.
Durerea din suflet are și un mesaj. Ea semnalează că ceva important a fost rănit: o nevoie de iubire, de siguranță, de recunoaștere sau de sens. Ascultată cu onestitate, poate deveni un ghid spre schimbare. Ignorată, poate deveni cronică. Psihoterapia vede această durere nu ca pe un dușman, ci ca pe un semnal de alarmă care merită înțeles, nu suprimat.
Vindecarea nu înseamnă uitare sau ștergerea trecutului, ci integrare. Înseamnă a da un sens experienței, a permite emoțiilor să existe fără a le judeca și a construi, pas cu pas, o relație mai blândă cu sine. Uneori, vindecarea începe cu un singur act de curaj: recunoașterea faptului că doare.
Într-o lume grăbită, care încurajează performanța și controlul, a-ți permite să simți durerea sufletească este un act profund uman. Nu ne definește prin slăbiciune, ci prin capacitatea de a iubi, de a pierde și de a spera din nou. Durerea din suflet nu cere să fie alungată cu forța, ci înțeleasă. Iar în această înțelegere se află, de multe ori, începutul vindecării.