10/10/2025
Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică.[3] Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. [4] În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945, [4] având șansa să lucreze alături de personalități precum Francisc Rainer, Prof. George Emil Palade, Prof. Alfred Rusescu, Prof. N. Ionescu-Sisești, și mulți alții. [5]În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur[6], alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (devenind din 1945 soțul domnișoarei doctor Sofia Ogrezeanu), care la acea dată erau medici secundari în cadrul specialitǎții.[4]
Conform spuselor Sofiei Ionescu (într-un interviu TVR cu Eugenia Voda), recunoaște că a fost prima femeie neurochirurg, nu din lume, ci din sud-estul Europei.[necesită citare]
Sofia Ionescu a decedat la vârsta de 88 de ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București.[7][8]
Prima femeie neurochirurg din lume a fost o fată din Fălticeni: Sofia Ionescu.
Într-o vreme în care femeile nu aveau voie nici să intre în amfiteatre medicale fără a fi privite cu suspiciune, o tânără din Fălticeni a avut curajul să-și urmeze visul: să opereze creierul uman.
Numele ei era Sofia Ionescu și avea să devină prima femeie neurochirurg din lume.
S-a născut în 1920, într-o familie modestă. Tatăl era funcționar, mama casnică. De mică, Sofia se juca „de-a doctorul” cu copiii din vecini, iar mama îi spunea râzând:
— „Of, Sofio, mai bine te-ai face învățătoare, că știi să vorbești frumos.”
Dar Sofia nu visa la catedră. Visa la bisturiu.
A absolvit liceul în plin război mondial și s-a înscris la Facultatea de Medicină din București. În acei ani, capitala era bombardată constant. Sirene, praf, spitale pline, tineri medici care lucrau până la epuizare.
Într-o zi din 1944, un copil rănit grav de o schijă a fost adus la spital. Nu era niciun neurochirurg disponibil. Sofia, studentă în anul V, s-a oferit voluntar:
— „Dacă nu-l operez, moare. Dacă-l operez, poate trăiește.”
Operația a durat ore întregi. Cu mâinile tremurând, cu asistenți care plângeau, Sofia a reușit imposibilul — copilul a trăit.
Avea doar 24 de ani.
A fost momentul care i-a schimbat destinul.
Profesorii au remarcat-o, iar după război a fost angajată la Spitalul de Neurochirurgie din București, unde avea să lucreze peste 47 de ani.
„Într-un domeniu dominat de bărbați, Sofia Ionescu n-a cerut niciodată favoruri. Doar bisturiul și pacientul,” spunea unul dintre colegii ei.
A operat mii de oameni — copii, soldați, victime ale accidentelor, bolnavi de tumori cerebrale. Nu a plecat niciodată din România, deși i s-au oferit posturi în străinătate. „Pacienții mei sunt aici,” spunea simplu.
Colegii o descriau ca pe o femeie cu o precizie extraordinară și o blândețe rară. În sala de operații era tăcută, concentrată, dar după intervenții rămânea adesea lângă pacienți, până când se trezeau.
A fost nu doar prima femeie neurochirurg din lume, ci și un model de curaj, disciplină și umanitate.
Într-o epocă în care femeilor li se spunea „nu poți”, ea a demonstrat că poți. Și a făcut-o într-unul dintre cele mai dificile domenii din medicină.
A murit în 2008, la 88 de ani, după o viață întreagă petrecută printre pacienți, bisturii și speranțe.
Pe peretele secției de neurochirurgie din București, o placă mică îi poartă numele. Nu are monumente grandioase, nu are filme sau biografii hollywoodiene. Dar are o moștenire de vieți salvate și un exemplu care inspiră generații de femei medic din toată lumea.
„N-am vrut să fiu prima,” spunea ea odată. „Am vrut doar să fiu bună.”
Și a fost.
![Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică.[3] Sofia, căreia ...](https://img3.findhealthclinics.com/147/085/1273364571470857.jpg)
