29/12/2025
OMUL CARE NU MAI ERA ACOLO
(SINDROMUL COTARD)
În a douăsprezecea zi după accidentul vascular, când viața părea că începe să reintre pe făgașul ei, domnul A. a decis că nu mai există.
Nu spusese nimic neobișnuit până atunci. Fusese un pacient model: politicos, cooperant, ușor stingher când trebuia să facă exercițiile de recuperare. Hemipareza se ameliora, vorbirea îi era clară, memoria intactă. Părea, în toate privințele, un om care se întoarce încet dintr-o rătăcire.
În dimineața aceea însă, infirmiera a observat că nu se atinsese de micul dejun.
— Nu vă e foame?
— Nu e pentru mine, a răspuns calm. Morții nu mănâncă.
Când a intrat în salon asistenta, a privit-o cu o politețe distantă, ca și cm ar fi vorbit în numele altcuiva. Nu părea confuz, nici agitat. Dimpotrivă — părea sigur.
— Doamnă, a spus, creierul meu e mort. Corpul acesta merge încă, dar eu nu mai sunt în el.
Nu era o metaforă. Nu era tristețe spusă poetic. Era o convingere solidă, rece, de granit. Dacă i se spunea că vorbește, că gândește, că răspunde logic, dădea din cap înțelegător, ca în fața unui copil care nu pricepe un adevăr evident:
— Tocmai asta e problema, spunea el. Dacă aș fi existat, aș fi simțit ceva. Dar nu simt nimic. Așa că nu mai sunt.
Aceasta era manifestarea sindromului Cotard, o tulburare extrem de rară în care pacientul crede că nu mai există, că este mort sau că și-a pierdut organele interne. Este un delir nihilist, adică o convingere profundă dar greșită despre propria existență.
RMN-ul arăta o leziune clară în emisfera dreaptă într-o zonă despre care știm că ne leagă emoțional de propria existență. Mintea lui putea formula idei, dar nu le mai putea încălzi cu sentimentul de „eu”. Era ca o casă perfect intactă, din care dispăruse lumina.
Zilele următoare, refuză mâncarea cu o politețe impecabilă. Nu cerea ajutor. Nu se plângea. Pur și simplu se comporta ca cineva care se considera deja plecat.
Evoluția a fost lentă, aproape timidă. Antidepresivele, antipsihoticul în doze mici, exercițiile, prezența constantă a celorlalți... nimic spectaculos...
Apoi, într-o dimineață, a cerut ceai. Simțea, după mult timp, sete.
— Poate totuși exist și m-am înșelat crezând că nu mai sunt...
Acea îndoială minusculă a fost începutul întoarcerii. Ideea morții s-a estompat, apoi s-a dizolvat, ca o ceață subțire.
La externare, domnul A. era din nou „acolo”.
Ce rămâne tulburător este acest fapt: pentru câteva săptămâni, un om perfect conștient poate trăi experiența de a fi viu fără a se simți existent.
Sindromul Cotard ne arată cât de fragilă este percepția noastră de sine, cât de dependentă este această percepție de rețelele neuronale complexe din creier.
Și uneori, leziunile cerebrale ne pot fura inclusiv conștiința de sine transformându-ne într-un fel de zombi, celebri morți vii.
