20/11/2025
După o gardă cu mulți copii… din gândurile unui medic ortoped!
Nu au fost gravități, nici manevre dramatice, nici secunde tensionate care să schimbe un destin, de data aceasta. Și totuși, a fost una dintre acele gărzi care te apasă. Pentru că procentul mare de copii care au trecut pe la Urgență nu te lasă indiferent — nici ca medic, nici ca om, nici ca părinte.
Sunt și astfel de gărzi. Nu știi niciodată ce te așteaptă, într-o gardă.
Fiecare copil care intră speriat pe ușă îți amintește cât de fragili sunt. Cât de repede se pot transforma joaca, bicicleta, fotbalul sau o simplă neatenție într-un traumatism. Și cât de mult depinde liniștea unui părinte de câteva cuvinte rostite la timp, de un gest calm, de o atitudine care transmite că „o să fie bine”.
Dincolo de fiecare film imagistic, os fisurat, dincolo de dureri, există un COPIL speriat, cu emoții, cu durere, cu teamă. Și niște părinți care își poartă grijile în ochi, chiar dacă ei încearcă să pară puternici.
Sunt nevoit uneori, să reduc fractura. Este dureros. Sunt copii care mă uimesc prin curajul lor, chiar și atunci când știu că urmează un moment dureros. Și sunt alții care plâng mult sau se agață de părinți — și e perfect normal. Înțeleg perfect, ca părinte, astfel sunt și ai mei. Frica nu îi face mai puțin puternici.
La fel, întâlnesc părinți care înțeleg imediat de ce este necesară o procedură și alții care se sperie sau o refuză la început, ori de tot, plecând mai departe, ore de drum etc. În fiecare situație, învăț să am răbdare, să explic, să liniștesc și să găsesc puntea care ne aduce împreună pentru binele copilului. Fiecare copil și fiecare părinte are ritmul lui, iar noi trebuie să îl respectăm.
Timpul nu este de partea noastră. Vin mulți oameni sau copii odată. Întreaga echipă medicală, de gardă, se împarte. Nu este timp de lungi vorbe, ci de acțiune.
Au fost copii cu probleme diverse —accidentări, lovituri, dureri. Toți au plecat bine. Fiecare mi-a reamintit cât de important este să fim prezenți CA OAMENI. E speriat adultul, înfricoșar, darămite UN COPIL. Să ne protejăm copiii, dar fără să le luăm bucuria de a descoperi lumea.
Medicii văd multe. Ce rămâne după o gardă nu sunt cazurile grave — ci imaginea unor copii care au nevoie de siguranță, răbdare și grijă. Iar responsabilitatea noastră, ca profesioniști, este să oferim, totodată, pe cât posibil, încredere, liniște și un pic de speranță.
Lecția simplă este și cea mai reală: copiii sunt puternici, nu invincibili. Ne dau NOUĂ, ADULȚILOR, LECȚII. Și trebuie să fim alături de ei mereu — ca medici, ca părinți, ca oameni. Tratăm și frica unui copil, și neliniștea unui părinte.
Copilul este averea adevărată a unui părinte.
Nu casa, nu contul din bancă, nu reușitele profesionale — ci acel omuleț care depinde de tine, te privește cu încredere absolută și îți poartă numele, gesturile și valorile mai departe.
Copilul este viitorul.
Este modul prin care lăsăm ceva în urma noastră.
Este continuarea noastră într-o lume în care nimic nu rămâne neschimbat, cu excepția dorinței de a-i proteja.
Copilul este oglinda părinților.
Imaginea educației pe care o primește, reflexia grijii, a atenției, a răbdării și a iubirii din casă. Un copil învață mai mult din tot ceea ce vede decât din ce i se spune.
Pentru un medic, copilul este întotdeauna un pacient special.
Este „omulețul mai mic” care necesită mai multă răbdare, mai multă delicatețe, mai mult timp. Un copil nu înțelege diagnostice, dar simte tonul vocii, privirea, gestul.
Nici eu nu sunt perfect ca părinte, dar mă străduiesc și sunt prezent, pe cât posibil. Sunt cu copiii mei, lângă copiii mei.
De aceea, orice copil care trece prin Urgențe poartă cu el o încărcătură emoțională uriașă pentru noi toți, cei care suntem de serviciu. Că nu se vede pe noi, este altceva! Te bucuri când pleacă acel copil cu bine. Te liniștești și tu, ca profesionist, când vezi că nu e grav.
Sunt și părinți agitați, uneori agresivi, care ridică tonul, cer explicații, fac scandal, în timp ce le oferi deja, ÎN TIMP CE TU TREBUIE SĂ TE CONCENTREZI PE CE AI DE FĂCUT, amenință, se revoltă, nu pot aștepta, nu pot asculta. De cele mai multe ori, nu pentru că sunt răi — ci pentru că frica lor iese la suprafață ca furie. În spatele agresivității e un gând simplu: „Să nu pățească copilul meu ceva grav.”
Există și altfel de părinți stresați, îngrijorați, dar calmi. Oameni care tremură zdravăn pe interior, dar reușesc să fie atenți, prezenți, echilibrați, chiar și două clipe, pentru copil. Pun întrebări, ascultă, respectă ghidajul medical. Și, în mod paradoxal, deși sunt la fel de speriați, fac ca tot procesul să fie mai sigur, mai lin, mai eficient — atât pentru copil, cât și pentru echipa medicală.
Ca om, tată și medic, știu deja: ➤ Copilul își reglează emoțiile după părintele său. Dacă părintele e agitat, copilul devine panicat. Dacă părintele e calm, copilul prinde curaj.
Un copil cu o fractură, o lovitură sau o febră mare nu are nevoie doar de tratament — ci de un adult SUPORT care să-i împrumute calmul și LINIȘTEA pe care el nu le are încă. Suntem adulți. Ne putem controla. Putem încerca.
Nu, nu judecăm pe NIMENI. Fiecare om are bagajul său emoțional. Este doar o constatare. Fiecare reacționează cm poate în momente de stres.
Încerc să arăt cm părinții trebuie și pot să știe că:
✔️ deși este greu, calmul lor scurtează timpul de evaluare,
✔️ deși este stresant și înfricoșător, calmul lor ajută medicul să lucreze în siguranță și să vadă situația,
✔️ îi oferă copilului încredere, liniște, posibilitatea de a coopera,
✔️ crește calitatea actului medical.
Oameni buni, copilul este darul unei familii și responsabilitatea unei societăți întregi.
Cu tot respectul,
Dr.Teodor Dincă, medic primar ortopedie, Spitalul Județean Tg-Jiu.
