12/10/2025
Prima femeie neurochirurg din lume a fost o fată din Fălticeni: Sofia Ionescu.
Într-o vreme în care femeile nu aveau voie nici să intre în amfiteatre medicale fără a fi privite cu suspiciune, o tânără din Fălticeni a avut curajul să-și urmeze visul: să opereze creierul uman.
Numele ei era Sofia Ionescu și avea să devină prima femeie neurochirurg din lume.
S-a născut în 1920, într-o familie modestă. Tatăl era funcționar, mama casnică. De mică, Sofia se juca „de-a doctorul” cu copiii din vecini, iar mama îi spunea râzând:
— „Of, Sofio, mai bine te-ai face învățătoare, că știi să vorbești frumos.”
Dar Sofia nu visa la catedră. Visa la bisturiu.
A absolvit liceul în plin război mondial și s-a înscris la Facultatea de Medicină din București. În acei ani, capitala era bombardată constant. Sirene, praf, spitale pline, tineri medici care lucrau până la epuizare.
Într-o zi din 1944, un copil rănit grav de o schijă a fost adus la spital. Nu era niciun neurochirurg disponibil. Sofia, studentă în anul V, s-a oferit voluntar:
— „Dacă nu-l operez, moare. Dacă-l operez, poate trăiește.”
Operația a durat ore întregi. Cu mâinile tremurând, cu asistenți care plângeau, Sofia a reușit imposibilul — copilul a trăit.
Avea doar 24 de ani.
A fost momentul care i-a schimbat destinul.
Profesorii au remarcat-o, iar după război a fost angajată la Spitalul de Neurochirurgie din București, unde avea să lucreze peste 47 de ani.
„Într-un domeniu dominat de bărbați, Sofia Ionescu n-a cerut niciodată favoruri. Doar bisturiul și pacientul,” spunea unul dintre colegii ei.
A operat mii de oameni — copii, soldați, victime ale accidentelor, bolnavi de tumori cerebrale. Nu a plecat niciodată din România, deși i s-au oferit posturi în străinătate. „Pacienții mei sunt aici,” spunea simplu.
Colegii o descriau ca pe o femeie cu o precizie extraordinară și o blândețe rară. În sala de operații era tăcută, concentrată, dar după intervenții rămânea adesea lângă pacienți, până când se trezeau.
A fost nu doar prima femeie neurochirurg din lume, ci și un model de curaj, disciplină și umanitate.
Într-o epocă în care femeilor li se spunea „nu poți”, ea a demonstrat că poți. Și a făcut-o într-unul dintre cele mai dificile domenii din medicină.
A murit în 2008, la 88 de ani, după o viață întreagă petrecută printre pacienți, bisturii și speranțe.
Pe peretele secției de neurochirurgie din București, o placă mică îi poartă numele. Nu are monumente grandioase, nu are filme sau biografii hollywoodiene. Dar are o moștenire de vieți salvate și un exemplu care inspiră generații de femei medic din toată lumea.
„N-am vrut să fiu prima,” spunea ea odată. „Am vrut doar să fiu bună.”
Și a fost.
De
