06/10/2025
❤
Au ieșit rezultatele bune la un trial pentru un medicament anti îmbătrânire pentru câini. Aparent le va încetini procesul de îmbătrânire.
Dau toate cremele din lume și proceduri anti îmbătrânire existente, pentru medicametul ăsta.
Nu am avut un om care să îmi fie prieten, care să nu iubească câinii(și animalele în general). Cred că e filtrul de identificare al empatiei în indivizi, petru că există o formă de empatie care nu poate exista fără acea deschidere către viață în forma ei fragilă și nepretențioasă(cae te forțează să ocrotești un suflet, două, trei, acum depinde câți patrupezi ai în jur ☺️).
Dezvolt. Există o formă de inteligență emoțională care se activează în prezența animalelor, un tip de comunicare primară în care corpul devine ne devine unicul limbaj de comunicare. Nu poți manipula comunicarea cu un animal, nu poți folosi cuvinte goale cu un câine. Când mângâi un câine, oxitocina crește la amândoi, iar în creierul uman se diminuează activitatea amigdalei, zona responsabilă de frică(asta dacă nu există o fobie). Este același mecanism care face posibil atașamentul dintre mamă și copil, aceeași reacție de reglare a stresului prin apropiere, atingere și contact vizual. Poate de aceea oamenii care iubesc animalele sunt mai calzi, mai blânzi, mai împăcați, mai ancorați în concretul existenței, mai dispuși să simtă înainte de a raționaliza.
Dincolo de afect, legătura om-animal este un proces neurobiologic. Studiile de imagistică arată că atunci când privim în ochii unui câine, se activează aceleași circuite cerebrale implicate în iubire și în empatie. Insula, cortexul prefrontal medial, girusul cingular anterior, participă la o coregrafie subtilă între percepție, emoție și sens. În termeni neurologici, câinele este un co-reglator al sistemului nostru nervos, un factor de stabilitate, asta, dacă ne știm și noi conecta cu el și dacă avem unul. Câinii ne arată și ne învață cm se simte siguranța în corp.
Poate de aceea ne e atât de greu să îi pierdem. Atunci când un câine moare, durerea nu e doar pierderea unei prezențe, a unui membru al familiei, e prăbușirea unei întregi ecologii interioare în care corpul nostru învățase să se regleze și să existe alături de un suflet.
Mie mi-e greu să mă atașez de oameni cărora nu le plac câinii, pentru că îmi transmit o stare de neliniște. Lipsa acelei deschideri senzoriale și emoționale pare să indice o distanță față de propriul corp, față de capacitatea de a fi în contact autentic cu altă ființă. Oamenii care nu iubesc animalele nu sunt lipsiți de suflet, nu sunt răi sau incapabili să simtă, sunt oameni care au învățat să relaționeze prin validare, prin utilitate, prin semnificația pe care o generează schimbul de servicii între oameni, ei funcționează adesea în baza unui contract social. Creierul lor a fost modelat să caute feedback extern pentru a evalua dacă relația este sigură, dacă există un rol al interlocutorului, o funcție benefică, un echilibru de putere care să le confere siguranță. În lipsa acestor repere, contactul cu o ființă care oferă afecțiune fără scop poate părea derutant, chiar inconfortabil,pentru că acolo nu există un sistem de referință familiar, iar iubirea fără câștig cuantificabil devine o formă de haos emoțional. Uneori putem antrena asta, uneri e târziu.
Pentru mine, iubirea față de câini are legătură cu felul în care percepi viața. Ea spune ceva despre cm tolerezi neputința, despre cât poți sta lângă fragilitate, cât loc lași în tine pentru o formă de afecțiune care nu îți aduce validare pentru ceea ce percepi că ești, nici ca om nici ca statut social.
Și pentru că iubesc oamenii fel de mult cm iubesc animalele, mă bucur sincer că există cineva care investește timp și resurse pentru a le prelungi viața câinilor.
Mă bucur că trăiesc într-o lume în care știința poate fi folosită pentru a proteja și a însoți viața în toate formele ei pentru că asta înseamnă, în fond, că nu suntem pierduți❤️