Psihoterapie sistemica familie si cuplu Violeta Constantin

Psihoterapie sistemica familie si cuplu Violeta Constantin psihoterapie familie si cuplu Cred in puterea si capacitatea oamenilor de a-si crea vietile si de a initia schimbarea la cele mai profunde niveluri.

Unii oameni vin la terapie pentru a-si vindeca rani adânci, altii cauta un ajutor pentru a depasi o situatie anume, unii vin pentru a-si îmbunatati relatia de cuplu, iar altii doresc sa-si raspunda la întrebari profunde legate de întelegerea sinelui sau sensului vietii lor. Am fost surprinsa de felul în care se articuleaza sistemic drumurile fiecaruia în locul sau familia în care creste, de interdependentele si, totodata, de libertatea pe care individul o are atunci când trebuie sa aleaga. Suntem responsabili pentru propria noastra viata, pentru deciziile sau drumul pe care ni l-am ales. Câteodata, însa, vechile obisnuinte, comportamente învatate ori idei gresite despre ceea ce înseamna o relatie sanatoasa cu sine si cu ceilalti ne îndeparteaza de la caile pe care am dori sa mergem. Si apare acea senzatie de mers in gol sau insatisfactie, durere sau furie ce propaga..
1. De ce ajung oamenii la psiholog/terapeut? Oamenii doresc sa faca terapie din numeroase si variate motive: probleme de relatie, stres, anxietate, crize, probleme de stima de sine, depresii, conflicte la serviciu sau în familie etc.
2. La ce sa ma astept? Ce se întâmpla într-o terapie? Prima sedinta de terapie este folosita pentru a centraliza informatii despre client, viata sa, cu cine interactioneaza, precum si motivul pentru care are nevoie de ajutor. Vom lucra împreuna pentru stabilirea scopurilor terapeutice si identificarea celor mai bune cai pentru a le atinge.
3. Exista confidentialitate? Aceasta reprezinta una dintre prioritatile relatiei terapeut - client. Informatiile discutate în sedinta sunt strict confidentiale, iar fara acordul explicit al clientului nicio astfel de informatie nu poate si dezvaluita, cu exceptiile prevazute de lege. Acestea vor fi discutate în prima sedinta.
4. Ce tip de terapie se practica ? Psihoterapeutul Constantin Violeta este formata în viziunea sistemica de familie si cuplu. Viziunea sistemica înseamna abordarea familiei, ca întreg, în interdependenta cu contextul, iar membrii familiei în interdependenta în interior. Psihoterapeutul utilizeaza diverse tehnici terapeutice functie de problema, scopuri sau personalitatea clientului.
5. Cât dureaza terapia? Durata tratamentului este foarte variabila, fiind influentata de mai multi factori. De pilda, ea poate varia de la 3-5 sedinte pâna la 12-14, functie de problema concreta si de scopul urmarit. Evident, scopuri mai ample, care necesita schimbari profunde vor necesita un timp mai mare pentru atingere si implementare. De vreme ce terapia este o experienta unica pentru fiecare, atunci si cadrul temporal se va flexibiliza . Drumul terapiei presupune munca in echipa, efort sustinut, disponibilitate, rabdare, totul intr-un cadru prietenos, tonic si profesionist. Formarea mea de baza este asistenta sociala. Alegerea psihoterapiei vine ca urmare fireasca a lucrului cu familiile in dificultate,iar experienta de peste 18 ani de lucru cu familiile in criza este o resursa care m-a construit nu numai profesional, dar, mai ales personal.

"Oamenii echilibrați nu sunt liniștiți tot timpulExistă un mit persistent în jurul ideii de echilibru emoțional: acela c...
02/01/2026

"Oamenii echilibrați nu sunt liniștiți tot timpul

Există un mit persistent în jurul ideii de echilibru emoțional: acela că oamenii echilibrați sunt mereu calmi, blânzi, senini, greu de tulburat. Că nu se enervează, nu ridică vocea, nu se destabilizează. În realitate, acesta nu este echilibru. Este, de cele mai multe ori, reprimare bine mascată.
Oamenii cu adevărat echilibrați nu sunt liniștiți tot timpul. Sunt conectați. La ce simt, la ce gândesc, la ce li se întâmplă. Iar această conectare presupune, inevitabil, variație emoțională. Furia apare când o limită este încălcată. Tristețea apare când există o pierdere. Frustrarea apare când ceva este nedrept. Echilibrul nu înseamnă absența acestor emoții, ci capacitatea de a le recunoaște și de a le exprima fără a le lăsa să preia controlul.
Calmul constant este adesea confundat cu maturitatea. În realitate, calmul forțat poate fi semnul unui sistem nervos care a învățat că exprimarea emoțiilor nu este sigură. Mulți oameni „liniștiți” au crescut în medii în care conflictele erau periculoase, emoțiile erau invalidate, iar supraviețuirea depindea de adaptare și tăcere. Astfel, au devenit adulți aparent echilibrați, dar profund tensionați pe dinăuntru.
Un om echilibrat se poate enerva. Diferența este că nu neagă furia și nu o varsă haotic. O recunoaște, o înțelege și o folosește ca semnal. Furia sănătoasă spune „aici este o limită”, „aici nu este în regulă”, „aici trebuie să mă opresc sau să mă apăr”. Când furia este ignorată în numele calmului, ea nu dispare. Se mută în corp, în relații pasiv-agresive, în epuizare sau somatizări.
Echilibrul emoțional nu înseamnă să fii plăcut. Înseamnă să fii autentic. Uneori autenticitatea deranjează, pentru că spune lucruri incomode. Oamenii echilibrați nu caută să fie liniștiți pentru alții. Nu își reduc emoțiile ca să nu tulbure atmosfera. Nu se micșorează ca să fie acceptați. Spun ce simt, când simt, cu respect, dar cu fermitate.
Mai mult, echilibrul real include capacitatea de a tolera disconfortul emoțional. Un om echilibrat poate sta cu tristețea fără să fugă de ea, poate sta cu furia fără să o transforme în agresivitate, poate sta cu frica fără să se lase condus de ea. Aceasta este reglare emoțională, nu calm artificial.
Societatea promovează excesiv imaginea omului „zen”, care nu reacționează, nu se implică emoțional, nu se tulbură. Dar acest ideal este adesea toxic. Emoțiile nu exprimate nu dispar, ci se acumulează. Iar liniștea obținută prin evitare nu este pace, ci amorțire.
Oamenii echilibrați au momente de neliniște, de revoltă, de oboseală emoțională. Diferența este că nu se judecă pentru asta. Nu se rușinează că simt. Nu se forțează să fie bine când nu sunt. Acceptă fluctuația ca parte a vieții psihice normale.
Adevărata liniște apare paradoxal nu atunci când ne controlăm emoțiile, ci când le permitem să existe. Când nu mai luptăm cu ele. Când nu le etichetăm ca „bune” sau „rele”, ci ca semnale ale unei nevoi, ale unei limite, ale unei realități interioare.
Un om echilibrat nu este liniștit tot timpul. Este sincer cu sine. Iar această sinceritate, deși uneori zgomotoasă, este mult mai sănătoasă decât o liniște construită pe negare".

- Roxana Anca Macrin

"Decembrie a devenit, în imaginarul colectiv, luna în care toți ar trebui să fim fericiți.Luna reuniunilor perfecte, a c...
08/12/2025

"Decembrie a devenit, în imaginarul colectiv, luna în care toți ar trebui să fim fericiți.
Luna reuniunilor perfecte, a caselor pline, a fotografiilor cu oameni zâmbitori, a cadourilor împachetate frumos și a unei bucurii uniforme, care ar trebui să se manifeste indiferent de realitatea interioară a fiecăruia. Este luna care vine la pachet cu o presiune enormă: aceea de a demonstra că îți este bine, că ești înconjurat de oameni dragi, că ai reușit în viața profesională. "Decembrie" este luna desemnată stării de armonie pe care, poate, n-ai simțit-o tot anul.
Dar această narațiune generalizată despre „obligația fericirii” ignoră o realitate mult mai amplă și mult mai dureroasă: pentru foarte mulți oameni, decembrie nu este deloc o lună luminoasă, ci dimpotrivă, o lună complicată. O lună care atacă cele mai sensibile puncte în harta lor emoțională, o lună care pune la zid acele destine diferite de tiparul fericirii, zurgălăilor, vinului fiert şi ritualurilor sângeroase de sacrificare a prietenului din coteț pe care l-ai botezat chiar, şi mângâiat, tot anul.
Decembrie, „luna cadourilor”, este o povară pentru cei care nu au posibilități financiare.
Într-o lume în care reclamele și discursul public îți spun că iubirea se exprimă prin lucruri materiale, să nu ai bani devine echivalent cu a nu avea cm să îți manifești afecțiunea. Pentru părinții cu venituri mici, decembrie nu este luna bucuriei, ci luna în care se întreabă cm să acopere nevoile copiilor. Pentru oamenii care și-au pierdut jobul, pentru cei care trăiesc din salariu la salariu, pentru cei care încearcă să-și achite datoriile, luna decembrie este mai degrabă un examen al presiunii sociale: „Cum să cumpăr când nu-mi permit? Cum să par fericit când mă lupt să supraviețuiesc?”
Pentru oamenii singuri, decembrie devine o lună care amplifică tăcerea.
Luna în care ți se spune peste tot că „nimeni nu ar trebui să fie singur de Crăciun”, de parcă singurătatea ar fi o vină. De parcă oamenii singuri ar fi uitat să-și construiască vieți sau relații și trebuie trași la răspundere.
Pentru cei văduvi, pentru cei divorțați, pentru cei care au pierdut pe cineva drag, decembrie nu aduce neapărat speranță. Adesea, aduce amintiri dureroase, goluri în jurul mesei, scaune rămase neocupate, cuvinte nerostite. Aduce absența cu o claritate mai mare decât în orice altă perioadă a anului, şi asta pentru că ți se repetă într-un mod vădit ostentativ că fericirea este acum vedeta sezonului, toți ceilalți sunt aşa cm tu nu eşti, pentru că nu ai lângă tine omul sau oamenii dragi.
Pentru oamenii aflați în relații disfuncționale, decembrie nu este magie, este tensiune, încordare, nervi întinşi la maxim, strategii de supraviețuire şi evitare a partenerului.
Să petreci multe zile în același spațiu cu un om față de care nu mai simți nimic, să te străduieşti să prezinți lumii imaginea unei familii „normale”, când în interior lucrurile sunt fracturate, este epuizant.
Acolo unde iubirea s-a transformat în rutină, nemulțumire, ostilitate sau indiferență, sărbătorile devin o oglindă necruțătoare. Arată tot ce ți-ai reprimat, tot ce ai amânat, tot ce ai refuzat să conștientizezi.
Pentru oamenii aflați în relații abuzive, decembrie este, uneori, o condamnare.
În logica tradițională, „familia trebuie să fie împreună de sărbători”. Dar ce faci când familia este exact motivul durerii tale? Ce faci când casa în care trebuie să petreci Crăciunul este locul în care te-ai micșorat, ai tăcut, ai suferit?
Pentru o victimă a abuzului, sărbătorile nu sunt o bucurie. Sunt momente în care controlul și presiunea cresc, în care abuzatorul devine mai intens, iar ea trebuie să performeze scenariul normalității ca să nu declanșeze conflicte. Decembrie devine, astfel, o lună de supraviețuire.
În toate aceste situații, discursul standard al lunii :„fii fericit”, „fii cu cei dragi”, „fii recunoscător”, devine, fără să ne dăm seama, o formă de invalidare emoțională. Este ca și cm societatea ar pune aceeași mască pe fețele tuturor, indiferent de ce trăiesc în interior. Se presupune că toți oamenii au parte de aceeași siguranță emoțională, de aceeași stabilitate financiară, de aceeași structură familială funcțională, de aceeași capacitate de a se bucura. Dar realitatea nu funcționează uniform, iar decembrie scoate la suprafață tocmai diferențele( uneori dureroase) dintre ceea ce se așteaptă de la tine și ceea ce poți trăi cu adevărat.
Nu toată lumea are pe cineva cu care să fie.
Iar asta nu înseamnă că acei oameni sunt mai slabi, mai neputincioşi, mai vinovați că sunt singuri în luna care glorifică apropierea. Sunt oameni care au pierdut persoane dragi, oameni care au divorțat, oameni care abia și-au închis rănile din relații toxice și au nevoie de distanță ca să respire. Sunt oameni care tocmai au avut curajul să plece dintr-un mediu abuziv și pentru care liniștea unei camere goale este mai sănătoasă decât orice masă plină. Sunt oameni care încă își reconstruiesc viața după pierderi, după traume, după schimbări majore. Pentru ei, să fie singuri nu este o tragedie: este un spațiu de protecție, un moment crucial al devenirii lor interioare şi piatra de temelie a vindecării profunde de care au nevoie ca să îşi reia viața socială sau sentimentală.
Dar presiunea socială vine și spune: „Nu e bine, nu e normal, trebuie să fii cu cineva”. Aici apare rana: când ceea ce trăiești este dezaprobat doar pentru că nu se încadrează în povestea colectivă a fericirii de sezon.
Nu toată lumea are ce să ofere, şi aici nu e vorba doar despre cadouri materiale. Este vorba despre energia de a participa, despre disponibilitatea emoțională de a se implica, despre capacitatea de a susține interacțiuni sociale. Sunt oameni epuizați de un an greu, oameni care au muncit până au simțit cm corpul și mintea lor cedează, oameni care au investit tot ce au avut ca să reziste. Și da, sunt și oameni care nu au bani pentru daruri, pentru mese elaborate, pentru experiențe festive. Dar a nu putea oferi nu înseamnă că nu ai valoare, ci înseamnă că ai alte resurse, alt ritm, alte priorități. Înseamnă că anul acesta ai dus lupte pe care ceilalți nu le-au văzut. Și nu ar trebui să fii judecat pentru că nu poți îndeplini un standard de sărbătoare creat de consumism, nu de suflet.
Dar dacă decembrie ar fi, de fapt, despre altceva?
Dacă nu ar fi despre exterior, ci despre interior?
Dacă nu ar fi despre performanță emoțională, ci despre sinceritate?
Dacă nu ar fi despre a te arăta lumii într-un fel idealizat, ci despre a te așeza în liniștea ta, exact așa cm ești?
Dacă decembrie ar fi o lună a păcii cu tine însuți?
Atunci ar însemna, în primul rând, o lună în care te oprești din fuga după validare și te întrebi ce simți cu adevărat. O lună în care nu te pedepsești pentru neîmplinirile tale, ci le privești cu blândețe. O lună în care îți accepți ritmul, limitele, nevoile. O lună în care te întorci la ceva ce uităm adesea: că nu trebuie să demonstrăm nimănui că suntem bine. Decembrie poate fi luna în care liniștea ta nu se negociază, iar pacea ta interioară nu depinde de context, de cadouri sau de prezența altora.
Putem celebra luna decembrie drept acea perioadă din an în care celebrăm munca și eforturile invizibile pentru ceilalți, dar epuizante şi dureroase, pentru noi.
Nu doar succesele vizibile, ci și luptele tăcute: faptul că ai rezistat, că ai continuat, că ai învățat, ai crescut, ai ținut piept unor situații pe care nici măcar nu le-ai povestit altora. Aceasta este adevărata celebrare: recunoașterea drumului parcurs, nu doar a rezultatului final.
Decembrie poate fi luna în care stai cu sufletul tău, poate pentru prima dată după mult timp, şi, îți permiți să fii prezent cu tine. Îți dai voie să te asculți, să vezi ce îți lipsește, ce ai nevoie, ce te doare, ce te vindecă. Îţi permiți sinceritatea, chiar dacă nu arată festiv, şi îți creezi tu propriile tradiții.
Nu cele impuse de societate, nu cele care te apasă, nu cele care îți reactivează răni. Vorbim de tradiții mici, personale, în ritmul tău: poate o plimbare în loc să mergi la o masă care te sufocă. Sau, o seară liniștită cu tine însuți în locul unei reuniuni unde nu te simți acasă. Poate un ritual nou pe care ți-l construiești ca adult, în noua ta viață.
O lună în care oferi atât cât poți și atât cât îți permite sufletul.
Poate că nu oferi cadouri scumpe, dar poți oferi timp, atenție, prezență, un mesaj sincer, o vorbă bună. Poate că alegi să ajuți niște copii sărmani, pe care nimeni nu-i vede și pe care nimeni nu-i întreabă ce își doresc cu adevărat. Poate că decembrie devine luna în care pui lumină acolo unde e întuneric, nu pentru că „trebuie”, ci pentru că simți.
O lună în care îți trăiești libertatea câștigată după ce ai ieșit din abuz.
Pentru mulți oameni, acesta este primul decembrie în care nu mai sunt constrânși de agresivitatea unui partener, de controlul unei familii disfuncționale, de presiunea unui mediu toxic. Este primul decembrie în care respiră. Poate nu știu încă ce să facă cu libertatea lor, poate încă sunt confuzi, poate încă se vindecă, dar e un nou început, care merită celebrat. Există decembrie care nu te rănește, decembrie care nu te forțează, decembrie în care respiri fără presiune și în care nu mai joci roluri doar pentru a nu dezamăgi pe nimeni.
Pentru unii, decembrie este despre familie și revederi. Pentru alții, este despre liniște, spațiu, distanță și reconstrucție. Pentru unii este despre cadouri și mese pline. Pentru alții, este despre a face lucrurile după propriile posibilități și a se bucura de tot ceea ce au reușit să traverseze până aici. Pentru unii este despre apropiere, iar, pentru alții, despre vindecarea după plecări dureroase. Nicio variantă nu este superioară alteia, fiecare este validă, pentru că fiecare om își trăiește viața dintr-un loc diferit al sufletului.
În esență, decembrie ar trebui să fie spațiul în care te simți în siguranță cu propria viață, indiferent cm arată ea acum, indiferent de cine lipsește, ce ai sau nu ai, indiferent de ce ai pierdut sau ce ai câștigat.
O lună a luminii nu este definită de decoruri sau tradiții impuse, ci de felul în care îți onorezi sufletul, îți recunoști drumul și îți permiți să fii prezent în propria ta poveste, exact așa cm ești tu, acum. Aceasta este adevărata sărbătoare: naşterea conştientizării iubirii, în propria conştiință, revărsată apoi prin compasiune, față de sine şi de toți cei din jur."

Ana Maria Ducuță

💫daruri, conectare, bucurie, sens, împreună creștere💫
19/11/2025

💫daruri, conectare, bucurie, sens, împreună creștere💫

" Când nu mai știm să fim bine ~ 24 de feluri în care ne îndepărtăm de noi înșineUneori, nu știm să explicăm de ce nu ne...
16/11/2025

" Când nu mai știm să fim bine ~

24 de feluri în care ne îndepărtăm de noi înșine

Uneori, nu știm să explicăm de ce nu ne e bine. Totul pare la locul lui - avem un acoperiș, oameni, lucruri, planuri - și totuși, ceva lipsește. Este ca și cm sufletul nostru ar merge desculț printr-o viață care pare întreagă doar la suprafață.

Atunci când nu mai știm să fim bine, e semnul că ne-am pierdut undeva pe drum. Poate în grabă, poate în tăcere, poate în încercarea de a fi tot pentru toți. Dar mereu există un drum înapoi, spre sine. Uneori, primul pas este să înțelegem de ce ne-am rătăcit.

1. Ne punem mereu pe ultimul loc.

Ne tratăm pe noi înșine ca pe o resursă inepuizabilă. Dăm totul altora și rămânem fără vlagă, fără iubire, fără grijă. Ne sacrificăm, apoi ne mirăm că ne simțim goi. Adevărul e că nimeni nu va avea grijă de tine mai bine decât tu, atunci când te consideri demn de propria ta atenție.

2. Trăim într-un haos continuu.

Când corpul, mintea și timpul nu mai au un ritm comun, viața devine o succesiune de extreme. Ne ardem în excese sau ne stingem în absență. Iar ordinea nu e plictisitoare, este însăși liniștea în care sufletul poate respira.

3. Nu avem încredere în judecata noastră.

Ne comparăm, ne criticăm, ne îndoim de fiecare pas. Căutăm aprobarea altora ca pe aer. Dar în clipa în care nu mai ai nevoie ca altcineva să-ți spună că ești suficient, începi să fii liber.

4. Locuim în trecut.

Ne tot întoarcem la amintiri ca la niște ruine din care vrem să construim un viitor. Dar trecutul nu are datoria să ne explice de ce a fost așa. El doar există. Ceea ce putem face este să-l onorăm și să ne întoarcem acasă, în prezent.

5. Amânăm viața pentru „cândva”.

Ne tot spunem că vom fi fericiți „după ce…”: după ce slăbim, după ce plecăm, după ce vine cineva. Dar viața nu e în calendar, ci în respirația de acum. Fericirea nu se planifică, se trăiește.

6. Trăim în oglinda altora.

Privim constant la viețile celorlalți și uităm să ne scriem propria poveste. Ne comparăm reușitele, iubirile, trupurile, uitând că fiecare viață are o textură unică. În timp ce ne măsurăm cu alții, pierdem măsura propriei ființe.

7. Ne este teamă să simțim.

E mai ușor să rămâi amorțit decât să plângi. Mai simplu să te îngropi în activități decât să te confrunți cu golul din tine. Dar durerea neprocesată nu dispare; doar se ascunde, devenind boală, anxietate, oboseală, furie.

8. Ne zgârcim la bucurie.

Ținem hainele bune pentru o zi specială, iubirea pentru cine o va merita, zâmbetele pentru când vom avea motive. Dar clipa aceasta, oricât de banală, e singura pe care o avem garantată. Trăiește-o.

9. Ne iertăm greu și ne pedepsim ușor.

Ne spunem cuvinte pe care nu le-am spune nimănui. Ne criticăm, ne rușinăm, ne judecăm. În loc să fim sprijinul propriei vindecări, devenim călăii propriei conștiințe.

10. Ne tolerăm rănile în loc să le tratăm.

Spunem „Așa sunt eu” când, de fapt, suntem doar obișnuiți cu durerea. Ne complacem în relații toxice, în obiceiuri distructive, pentru că e mai ușor să suferi cunoscutul decât să înfrunți necunoscutul.

11. Vrem să controlăm totul.

Controlul este forma noastră rafinată de frică. Când viața nu iese după plan, ne simțim pierduți. Dar viața nu e un proiect, ci un flux. Nu trebuie să știi totul, este suficient să fii prezent.

12. Ne e rușine de nevoile noastre.

Ni s-a spus că e egoism să vrem, să cerem, să plângem. Așa am învățat să ascundem dorințele sub un zâmbet. Dar ceea ce nu recunoaștem nu dispare, ci se transformă în nemulțumire.

13. Ne e frică de liniște.

Ne înconjurăm de zgomot, ecrane, oameni, activități, ca să nu auzim vocea din interior. Tăcerea, însă, nu este gol, ci spațiu sacru. Doar acolo te poți întâlni cu tine.

14. Nu dormim destul.

Când corpul e epuizat, sufletul nu mai are unde locui. Odihna nu e un moft, e o formă de iubire. Un trup obosit nu poate susține o minte echilibrată.

15. Nu mâncăm cu respect față de noi.

Înfulecăm grăbiți, fără conștiență, ca și cm am alimenta o mașină, nu un trup viu. Fiecare masă e un ritual de existență: un „Mulțumesc” spus vieții.

16. Ne temem să cerem ajutor.

Credem că vulnerabilitatea e slăbiciune. Dar, paradoxal, tocmai în momentul în care recunoști că nu mai poți singur, începi să te vindeci.

17. Ne e greu să spunem „Nu”.

Acceptăm ce nu vrem, mergem unde nu simțim, ne încurcăm în relații care ne epuizează. Adevărata libertate începe atunci când spui cu blândețe: „Nu pot, Nu acum, Nu așa”.

18. Pentru că nu știm să cerem iubire.

Așteptăm ca ceilalți să ne ghicească, să ne ofere exact ce ne lipsește. Dar nimeni nu poate iubi în locul tău ceea ce tu nu te îngădui să fii.

19. Pentru că ne confundăm valoarea cu performanța.

Ne simțim buni doar când facem, când producem, când bifăm. Dar valoarea nu stă în câte lucruri faci, ci în cine ești atunci când nu mai ai nimic de demonstrat.

20. Pentru că ne agățăm de vinovăție.

Ne judecăm pentru ce am fost, în loc să învățăm din ce am trăit. Vinovăția ne ține captivi în trecut, rușinea ne împiedică să ne dezvoltăm. Eliberarea începe prin a recunoaște: „Atunci nu știam mai bine”.

21. Pentru că ne lipsește recunoștința.

Ne concentrăm pe ce nu avem, pe ce nu merge, pe cine nu e. Uităm să vedem ce funcționează, cine rămâne, ce e frumos. Recunoștința nu e un exercițiu moral, ci o formă de igienă a sufletului.

22. Pentru că uităm să fim în corpul nostru.

Trăim preponderent în gânduri, în analize, în proiecții. Dar vindecarea începe în corp, acolo unde emoțiile se nasc, acolo unde ele cer să fie ascultate.

23. Pentru că nu ne dăm voie să greșim.

Perfecționismul este o armură care ne apasă. În spatele lui se ascunde o teamă uriașă de respingere. Dar imperfecțiunea este singurul mod în care putem fi autentici.

24. Pentru că am uitat să iubim viața, pur și simplu.

Ne-am obișnuit s-o analizăm, s-o reparăm, s-o optimizăm. Dar viața nu cere performanță, ci prezență. Să o trăiești cu inimă, cu simțuri, cu greșeli și cu mirare, așa cm este, aici și acum.

~~~

Și poate că răspunsul la întrebarea „De ce nu îmi e bine?” nu e niciodată simplu, dar începe mereu din același loc: din clipa în care îndrăznești să te întorci spre tine, cu sinceritate și tandrețe.

Poate că nu ne este bine nu pentru că am făcut ceva greșit,
ci pentru că am fost prea mult timp singuri cu noi înșine
fără să mai auzim ce ne spune inima. Și am uitat să ne întrebăm, cu blândețe: „Ce ai nevoie? Ce ți-ar face bine chiar acum?”

Poate că nu ne e bine pentru că ne-am grăbit prea tare, am iubit prea puțin, am tăcut prea mult, am dus poveri care nu erau ale noastre, am vrut să fim puternici acolo unde aveam voie să fim doar oameni.

Și totuși…

în fiecare clipă există un drum înapoi către noi. Uneori e mic, cât un pas. Alteori e mare, cât o viață întreagă. Dar drumul există. Și începe în momentul în care îți pui palma pe piept
și îți recunoști, în sfârșit, prezența: „Sunt aici. Și merit să fiu bine.”

Pentru că oricât de departe ai fi rătăcit, te poți întoarce oricând la tine. Viața începe din nou în clipa în care te privești cu bunătate. Iar vindecarea întotdeauna începe din iubirea pe care înveți să ți-o porți."

Psiholog Dr Celestina Dumitriu

17/03/2024

Trauma transgenerațională, moștenirea suferințelor din familie, ne modelează viața fără să conștientizăm. Cercetarea și terapia pot aduce vindecare și înțelegere.

17/03/2024

Scrisoare către sinele meu tînăr, dar și către oricine are nevoie să citească asta:
(inspirată de un exercițiu despre moarte pe care l-am făcut azi cu grupul)

Ești destul. Nu mai e nevoie să te lupți atît și să muncești atît pentru iubire și apreciere. Ești valoroasă doar pentru că ești.

Ești o mamă bună. Nu perfectă, nu cea mai bună mamă, dar o mamă suficient de bună și copiii tăi sînt și vor fi așa de mișto, iar tu foarte fericită împreună cu ei lîngă tine. Și cu liniște în suflet că ai făcut o treabă bună cu ei.

Ești frumoasă. Știu că acum nu te vezi așa, deși acum ești în floarea frumuseții tale, dar într-o zi te vei putea uita în oglindă și de fiecare dată cînd îți vei întîlni chipul îți vei zîmbi cu admirație și iubire și îți vei spune: ești foarte frumoasă!, cu onestitate și bucurie că asta e chipul tău și nu altul, și nu ai vrea să schimbi absolut nimic la tine.

Ești un om mai bun și mai blînd decît crezi. Într-o zi blîndețea ta și bunătatea îți vor fi oglindite atît de des încît nu o să mai poți să nu le vezi și tu.

Nu ești egoistă. Mi-aș dori să fii, dacă ai fi fost am fi ajuns mai devreme împreună la iubirea sănătoasă de sine. Te-au mințit cînd ți-au spus asta; azi ai voie să începi să te alegi și pe tine, și pentru tine, nu doar pentru și pe alții.

Ești normală și nu e absolut nimic în neregulă cu tine. Tot ce nu îți place la tine și vei schimba în anii viitori (dar și ce nu vei vrea sau putea schimba) sînt adaptări normale la foarte multele situații anormale prin care ai trecut. E totul normal, tot ce simți, toate apărările tale, nu e nimic în neregulă cu tine. Te-ai descurcat excelent în condițiile date, ești o supraviețuitoare. Și într-o zi nu doar vei supraviețui, ci vei începe să și trăiești din plin.

09/03/2024

La mulți ani, bărbați!

Conștientizările și acceptarea fac minuni!

La mulți ani, mai ales bărbaților peste 45 de ani, care mare parte din viața voastră nu ați auzit de trauma emoțională. Nu ați auzit un „te iubesc” de la părinți. La mulți ani, bărbaților care, fiind micuți, nu au putut să-și apere mamele de pumnii taților. La mulți ani, bărbaților care nu au fost mângâiați, strânși în brațe și protejați de părinți.

La mulți ani, bărbaților care au fost învățați că autoritatea este violență, că educația se face cu palma, pumnul sau pedeapsa.

La mulți ani, bărbaților care au fost alungați din așternuturi când au apărut copiii. Cei care nu au fost educați să înțeleagă femeia cu toată vastitatea ei emoțională.

La mulți ani, celor care au fost părăsiți pentru că nu au știut cm să-și exprime iubirea. Cei care nu au văzut acasă o îmbrățișare între părinți, un gest de iubire sau respect.

La mulți ani, bărbaților care duc în suflet dorul după un tată care ar fi trebuit să-i protejeze și să-i educe și o mamă care ar fi trebuit să le arate iubirea.

La mulți ani, bărbaților care au plecat de acasă prea tineri și au înțeles că viața este grea și că trebuie să plece capul mereu.

La mulți ani, bărbaților care suferă de inimă, diabet, stomac, insomnii, boli de piele, disfuncții erectile, toate aceste psihosomatizări fiind dezvoltate în urma nefericirii.

La mulți ani vouă!" de Adriana Stanciu

Address

Targoviste

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapie sistemica familie si cuplu Violeta Constantin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psihoterapie sistemica familie si cuplu Violeta Constantin:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram