10/08/2025
Nădejde
În fiecare zi văd pe Facebook povești dureroase și zdruncinătoare, majoritatea fiind despre copilași de toate vârstele, bolnavi de cancer. Uneori poveștile sunt despre părinți de copii. Oricum ar fi ele, și indiferent cine ar avea boala, întreaga familie este afectată și toți membri săi suferă - unii durerea, și cancerul, și părul căzut, și frica de moarte, iar ceilalți, frica adâncă de pierdere, suferința de a vedea ființa atât de dragă și iubită că se luptă cu boala.
Și apare adesea întrebarea “în cascadă” însoțită de teamă și îndoială, dacă există vindecare prin tratament, dacă boala va reveni ori dacă se va transforma într-o altă boală.
Am trecut prin aceste întrebări și eu, chiar dacă aveam o pregătire specifică în domeniul psiho-oncologiei și am trecut peste întrebările de început:
- cu ce am greșit?
- de ce eu, de ce copilul meu?
- de ce suntem dedepsiti?
- și acum ce fac?
- negarea etc.
Întrebările și frământările care apar după vindecare sau după semnele de vindecare sunt uneori imposibil de înfrânat.
Dacă aș considera acest aspect doar din punct de vedere psihologic, aș scrie până mâine.
Dar dacă iau în considerare aspectul spiritual al acestor întrebări, aș putea cuprinde totul într-un singur cuvânt: “deznădejde”.
Și, Doamne, de câte ori am picat în deznădejde! De câte ori m-am îndoit, de câte ori m-am îngrijorat, de câte ori mi-a fost frică, în câte nopți am plâns, de câte ori mi-am simțit trupul înlemnit, de câte ori m-a durut corpul de spaimă?!
De câte ori am uitat să sper, să nadajduiesc, să cred în Dumnezeu și în ajutorul Lui nemărginit?
În aceste zile de vacanță, de post, de august, am avut privilegiul de a merge la câteva mănăstiri și biserici unde se întâmplă minuni copleșitoare. Am ascultat povești despre vindecări imposibile.
Imposibile fără mâna lui Dumnezeu!
Zeci de oameni vindecați, sute de vieți schimbate.
Destine amprentate de Dumnezeu, oameni care speră și muncesc cu sufletul pentru mântuire și sfințire.
Lacrimi. Multe lacrimi. Toate de bucurie. O bucurie fără margini, fără explicații. Trăită cu fiecare celulă, cu toată ființa, până în abisul sufletului.
Inexplicabil în cuvinte. Dar cu putință a fi trăit, simțit, în duhul bucuriei depline.
Și având aceste exemple de vindecări, aceste povești frumoase, printre care și a copilei mele, pier întrebările și deznădejdea. Dispar.
Credința, locurile acestea binecuvântate, în care aflăm despre atât de multe vindecări fără tratament, ori fără șanse, ori fără prea multă viață în om și fără prea mult sânge în vene, toate acestea mă ajută să nadajduiesc și să cred cu tot sufletul că boala nu mai revine acolo unde Dumnezeu a adus vindecarea.
Nu știu ce se întâmplă acolo unde vindecarea o aduce doar medicii. Nu știu ce se întâmplă cu pacientul care își pune toată speranța doar în bisturiu și tratament.
Dar aflu cu bucurie ce se întâmplă cu oamenii care sunt pacienții direcți ai lui Dumnezeu.
Si asta îmi dă nădejde și credință!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Cinste Maicii Domnului pentru ajutorul său și dragostea sa față de creația lui Dumnezeu.
Bucurie Sfinților lui Dumnezeu care mijlocesc prin rugăciune vindecările noastre.
