19/10/2021
𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐦𝐚̆ 𝐩𝐥𝐚𝐜 𝐜𝐞𝐢𝐥𝐚𝐥𝐭̦𝐢, 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐞𝐮 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐭
”Orice aș face, mai devreme sau mai târziu, partenerii de viață mă părăsesc. Am încercat să arăt cât pot de bine, m-am dichisit, mi-am scos la atac artileria grea (poșetă de firmă, pantofi stiletto, machiaj în straturi fără număr și coafură ce rezistă mai ceva decât în reclamele ce ne-au intoxicat încet dar sigur, precum arsenicul), degeaba. Nimic nu a funcționat, același rezultat. 𝑪𝒆𝒗𝒂 𝒏𝒖 𝒆 𝒊̂𝒏 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒆.
În copilărie, apropiații mă comparau mereu cu ceilalți/celelalte, în momentele când îmi acordau atenție (dar tânjeam după ele, chiar și în forma asta). Culmea, nu ieșeam învingătoare niciodată. Una avea nasul mai mic, alta părul mai bogat (care părea că nu se încâlcește niciodată), una stătea mereu dreaptă ca parul de vie (țanțoșă, cm auzeam admirativ în jurul ei, „poate fi mândră, are cu ce”), alta înmuia inimile tuturor cu „privirea de cățel”, niște ochi de un albastru pe care nu aveai cm să îl privești indiferent. Dar ce zic, nici eu nu eram ignorată, strigau după mine „aragaz cu patru ochi”... 𝑪𝒍𝒂𝒓 𝒏𝒖 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒊̂𝒏 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒂̆.
Apogeul deziluziilor a fost totuși în adolescență. Coșuri pe frunte, transpiram la orice mișcare, ba chiar și gând mai incomod, buze prea subțiri, brațe prea lungi, umerii aplecați în față, doar-doar or mai acoperi tentativa de sâni mereu în creștere dar niciodată destul cât să depășească primele două mărimi la bustieră, în contrast cu posteriorul accentuat (dar nu suficient încât să scoată în evidență o talie de invidiat), picioare prea scurte dar „bine dotate” cu glezne groase (să mă susțină, nu?), ce nu se puteau înfige apoteotic în pământ decât cu ajutorul unor labe pe care și cea mai impozantă Andrias davidianus le-ar fi invidiat. Bine, bine, Salamandră chineză am vrut să zic, oricum nu contează că știu lucruri inutile... 𝑺𝒖𝒏𝒕 𝒄𝒐𝒏𝒗𝒊𝒏𝒔𝒂̆ 𝒄𝒂̆ 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒇𝒐𝒐𝒐𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆 𝒅𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒂̆. 𝑻𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃 𝒎𝒖𝒍𝒕𝒆 𝒍𝒂 𝒎𝒊𝒏𝒆.”
Am avut contact cu această destăinuire în urmă cu aproximativ șase-șapte ani. Femeia pe care o priveam atunci în fața mea pare de nerecunoscut comparativ cu cea de astăzi. Urmele multiplelor intervenții estetice nu pot trece neobservate. Petele de pe față dispărute, corectura nasului și a pomeților, sprâncenele exagerat arcuite, buze botoxate grosolan, într-o parte pus, în alta scos, tăieturi, implanturi, despre care vorbește cu mândrie acum, bucuroasă că banii cheltuiți au fost „cu folos”, pentru că au fost investiți în „creșterea stimei de sine”. Totuși, de niște corecturi ar mai urma să se ocupe pe termen scurt, mediu și lung, ca să fie totul „perfect”...
Poate că suntem tentați să judecăm, să etichetăm într-o primă fază sau poate că am fi și noi, la rândul nostru, dornici să „ajustăm” propriile unicități. Și de ce să ne mire asta, din moment ce încercăm contant să răzbatem într-o lume în care imaginea pare, cel puțin la început, să conteze mai mult decât conținutul. Cum ne putem accepta așa cm suntem, dacă suntem constant invadați de mesaje ce promovează un anume tipar de frumusețe, care însă nu se grăbește să dezvăluie consecințele ce decurg din sacrificiile aferente atingerii acestuia.
Idealul feminin de frumusețe, așa cm ne este expus după anii 2000, nu ne ușurează viața: sâni proeminenți, posterior bombat, picioare lungi și subțiri, abdomen tonifiat, buze cărnoase, nas mic, piele bronzată...Mai ușor ne-ar fi fost daca ne-am fi născut în urmă cu o sută de ani, când femeile plinuțe transmiteau faptul că provin dintr-o familie bună, cu mâncare din abundență, ceea ce o făcea pe fericita deținătoare a mult râvnitelor șunculițe o parteneră de dorit pentru bărbați. Eh, cu timpul, sănătatea nu a mai fost asociată cu robustețea, ci s-a îndreptat către corpurile bine proporționate și tonifiate. Bronzul - pentru care astăzi suntem dispuși să asimilăm utraviolete mai mult sau mai puțin provenite din sursă naturală - semnul distinctiv al claselor de jos. Blondă? – hmm, stigmatizată în Imperiul Roman. Ochi mari, talie îngustă, piele albă și picioare mici – un succes în China; dar în perioada Renașterii – de suces păreau a fi supraponderalele de azi, cu abdomene proeminente, șolduri pline și picioare groase. Nedrept, așa este? Dar uite, marele nostru noroc este că azi avem la dispoziție o serie de intervenții chirurgicale, dermatologice sau alte tratamente cosmetice în care să ne angajăm sârguincioși.
Fetele cresc bombardate de mici cu desene animate și păpuși absolut deformate, cu ochi ce ocupă mai bine de jumătate din față și corp cât un pai de care am tras cu spor în direcții opuse. Iar în adolescență oglinda le va reflecta un chip și un trup care nu corespunde nicidecum percepției despre frumusețe adânc înrădăcinate în convingerile sale, în sistem de picătură chinezească. Vor începe să fie atente împrejurul lor, comparându-și diverse părți ale corpului cu cele ale altora. Iar dacă rezultatul nu va fi pe măsura așteptărilor, se vor camufla cât vor putea de bine prin postura corpului, îmbrăcăminte, machiaj ori accesorii. Se vor îngriji excesiv (pieptănat, coafat, machiaj) și vor căuta asigurări din partea celorlalți ori vor încerca să-i convingă de faptul că „defectul” pe care și-l percep nu este atrăgător. Ulterior, parte din ele vor ajunge la bisturiul esteticianului în mod compulsiv.
Vorbim, așadar, în unele cazuri, despre o 𝐭𝐮𝐥𝐛𝐮𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐦𝐨𝐫𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐜𝐨𝐫𝐩𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚̆ în toată „beatitudinea” ei. Ritualuri peste ritualuri compulsive, generate de preocuparea excesivă pentru unul sau mai multe aspecte ale ambalajului personal, acestea fiind considerate defecte, neatractive, deformate, în ciuda faptului că în realitate arată cât se poate de normal, ori cel mult se remarcă un defect minor.
Viața celor afectați de această tulburare este împovărată de multă suferință și le afectează funcționarea zilnică. Am accentuat fetele/femeile, dar nici s*xul opus nu face notă discordantă, deși, adevărat, într-o proporție mai mică. Sunt persoane cu stimă de sine scăzută, anxietate, în timp depresie, sensibilitate la respingere, jenă, rușine. Ritualurile compulsive, al căror scop îl constituie examinarea, îmbunătățirea sau ascunderea defectului perceput, consumă foarte multe ore și sunt dificil de ținut sub control. Cei în cauză evită contextele sociale, în acest fel încercând să nu fie văzuți și percepuți ca fiind urâți, lipsiți de atractivitate ori chiar desfigurați. Sunt obsedați de greutatea lor, astfel că una dintre consecințele nedorite poate fi și o tulburare de comportament alimentar.
De ce se instalează această afecțiune? Cauzele variază de la cele genetice, abuz în copilărie, neglijare, afecțiune scăzută din partea părinților, tachinare privind aspectul, până la scoruri ridicate privind neuroticismul și scăzute la extraversie.
Luminița de la capătul tunelului ne spune că există abordări terapeutice eficiente în astfel de situații, una dintre ele fiind terapia cognitiv comportamentală, care îi învață pe cei afectați să își schimbe pattern-urile de gândire distorsionate, să facă față eficient contextelor stresante și să își consolideze stima de sine.
În funcție de propriile experiențe de viață, puțini reușim să ne vedem chipul și corpul exact așa cm sunt, punând deoparte ochelarii supercritici ori cei indulgenți. Însă când defectele fizice sau corectarea lor devin obsesii, nemulțumirea legată de aspectul fizic poate duce la anorexie, bulimie ori alte afecțiuni din sfera patologiei comportamentului alimentar sau la conturarea unei dependențe față de operațiile estetice.
Importantă este, așadar, ca în multe alte contexte, măsura folosită pentru a cântări lucrurile. În firescul zilelor noastre intră saloanele de înfrumusețare pline cu brunete în devenire blonde, șatene șuvițate în multe feluri, important să se îndepărteze de culoarea de bază, ori blonde dornice să impresioneze cu un negru „natural”. Apoi, desigur, nici nuanța sprâncenelor nu se mai potrivește, trebuie asortată cu părul, manichiura... Sigur că preocuparea firească pentru aspectul fizic e un semn de respect față de propria persoană și cei din jurul nostru. Dar de aici până la organizarea de concursuri de frumusețe gen Miss și, mai nou, Mister Operații estetice, parcă pentru mine personal e puțin cam mult. Accentuez, însă, valoarea autenticității și unicității noastre, reamintesc faptul că „perfect” nu e implicit și dezirabil și putem fi beneficiarii unor #𝒓𝒆𝒍𝒂𝒕̦𝒊𝒊𝒑𝒍𝒊𝒏𝒆𝒅𝒆𝒊𝒖𝒃𝒊𝒓𝒆 cu „suficient de bine”.
Așadar,
oglindă, oglinjoară, oare cine o fi totuși cea mai frumoasă din țară?
#𝑷𝒔𝒊𝒉𝒐𝒕𝒆𝒓𝒂𝒑𝒊𝒆𝒅𝒆𝑺𝒖𝒇𝒍𝒆𝒕
