https://www.facebook.com/106578574506874/

Iunona Edves, Targu-Mures (2026)

11/05/2026

Ne-am întors în România după o călătorie care nu a fost doar despre locuri, ci despre praguri interioare.
Peru și Bolivia ne-au purtat prin temple uitate de timp, prin tăcerea sacră a munților Anzi, prin oglinzile infinite ale desertului de sare de la Uyuni și prin porțile nevăzute ale propriei transformări. Am respirat altitudine, am ascultat liniștea Lacului Titicaca, am pășit prin energia ancestrală din Machu Picchu și Tiwanaku, iar fiecare pas a devenit o inițiere. ✨

Dar firul călătoriei continuă.

În septembrie, porțile se deschid spre Tibet și China.
Vom merge acolo unde cerul pare mai aproape de pământ, printre mănăstiri suspendate între nori, temple tibetane, practici ancestrale, orașe imperiale și peisaje care par desprinse dintr-un vis vechi al sufletului. O călătorie între sacru și mister, între disciplină interioară și frumusețe pură.

Nu este doar o vacanță.
Este o chemare.
O traversare.
Un drum către tine, prin inima Asiei. 🕉️🏔️🐉

În septembrie, pornim din nou.
Alătură-te caravanei sufletelor care aleg să descopere lumea cu ochii deschiși și inima trează.
Daca te intereseaza amanunte, trimite un mesaj pe WhatsApp 0740 136 299

07/05/2026

În inima sacră a Tiwanaku, printre pietrele care au traversat milenii și vânturile reci ale Anzilor, am simțit că pășesc într-un spațiu dintre lumi. Nu era doar o călătorie, ci o chemare veche, ca și cm sufletul recunoștea locul înainte ca ochii să îl vadă.

Ruinele păstrează o liniște profundă, iar cerul pare mai aproape decât oriunde. Fiecare piatră vorbește despre civilizații care priveau soarele ca pe o conștiință vie, iar în acel decor ancestral, timpul se dizolvă într-o stare de prezență pură.

În fața Poarta Soarelui, am simțit că mă aflu în fața unui prag energetic. Sculpturile sale, încărcate de simboluri și mister, păreau să deschidă nu doar o poartă către trecut, ci și către propriul meu interior.

Iar apoi, în fotografie, a apărut acea rază de soare deasupra capului meu. ☀️
Ca o atingere tăcută a cerului. Ca o binecuvântare venită exact în clipa potrivită. În acel moment, am simțit că lumina nu cobora doar peste ruinele sacre, ci și peste propria mea călătorie interioară. O lumină care nu cere explicații, ci doar prezență.

Poate că unele locuri nu ne schimbă prin ceea ce vedem, ci prin ceea ce trezesc în noi. Iar Tiwanaku a fost pentru mine un astfel de loc: un spațiu al reamintirii, al alinierii și al întâlnirii dintre soare, piatră și suflet. ✨

06/05/2026

Lacul Titicaca nu este doar un loc, ci un prag. Un spațiu în care călătorul nu mai rămâne doar martor, ci devine participant la o taină veche cât lumea.

În tradițiile andine, acest lac este privit ca un portal de inițiere. Nu una spectaculoasă, cu focuri și ceremonii grandioase, ci una subtilă, aproape invizibilă. Inițierea începe în liniște: în felul în care respirația se schimbă la altitudine, în felul în care mintea obosește să mai controleze totul… și cedează.

Aici, apa devine profesor. Ea nu îți vorbește direct, dar te invită să lași în urmă ceea ce nu mai este viu în tine. În unele ritualuri, oamenii oferă lacului frici, atașamente, poveri. Nu ca să scape de ele, ci ca să le transforme. Pentru că inițierea nu înseamnă pierdere, ci alchimie interioară.

Pe Isla del Sol, urcarea devine o probă. Fiecare pas pe potecile de piatră e o confruntare cu limitele tale. Nu e despre cât de repede ajungi sus, ci despre ce lași în urmă cu fiecare pas: graba, îndoiala, nevoia de certitudine. Sus, nu primești răspunsuri clare. Primești spațiu. Și în acel spațiu, ceva din tine se reașază.

Legenda lui Viracocha vorbește despre naștere din ape. Inițierea de la Titicaca pare să urmeze același fir: o mică moarte simbolică a vechiului sine și o renaștere tăcută. Nu te întorci alt om în aparență… dar în interior, direcția s-a schimbat.

Aici nu primești titluri, nu există martori oficiali. Inițierea este recunoscută doar de tine, în felul în care începi să vezi lumea după. Mai simplu. Mai clar. Mai aproape de esență.

Titicaca nu îți oferă revelații ca un fulger. Îți oferă un ecou care rămâne cu tine mult timp după ce ai plecat. 🌊

30/04/2026

În apropierea coastei din Lima, Insula Palomino se ridică din ape ca un altar viu, sculptat de vânt și timp. Aici, frumusețea sălbatică nu este doar un peisaj, ci o stare de conștiință. Stâncile ard în nuanțe de ocru și rugină, iar marea pulsează ca o inimă străveche, chemându-ne să o ascultăm.

Oceanul ne cheamă să îi experimentăm forța și generozitatea. Nu ca spectatori, ci ca parte din respirația lui. Fiecare val care lovește țărmul este o lecție despre curaj, despre abandon și despre încredere. În această îmbrățișare vastă, simți cm limitele se topesc și devii fluid, asemenea apei.

Leii de mare, dansatori liberi ai acestor ape, nu cunosc frica. Ei te invită într-un joc sacru al prezenței, unde mintea tace și corpul învață din nou să fie viu. În acel moment, nu mai există separare între tine și natură, ci doar o comuniune profundă, o recunoaștere tăcută că aparții acestui ritm.

Insula Palomino nu este doar un loc. Este o inițiere. Un spațiu unde frumusețea sălbatică te dezbracă de zgomotul lumii și te lasă în fața propriei esențe. Oceanul nu îți cere nimic, dar îți oferă totul: forță, claritate și o generozitate care nu poate fi măsurată, doar trăită. 🌊

28/04/2026

La La Paz nu ajungi… cobori în ea, ca într-un vis care respiră altfel. Orașul nu stă pe munți, ci pare țesut din ei, o pânză de lumină și praf întinsă între cer și pământ. Casele se agață de versanți ca niște gânduri încăpățânate, iar străzile curg în spirală, ca și cm timpul însuși ar fi amețit de altitudine.

În visul tău, orașul pulsează. Nu e liniște aici, doar un zbucium viu, o inimă care bate tare, aproape prea tare. Aerul e subțire, dar voința oamenilor e densă, compactă ca piatra munților. Fiecare pas e o negociere cu înălțimea, fiecare respirație e o mică victorie. Supraviețuirea nu e o dramă, ci o artă învățată zi de zi.

Lumina cade diferit peste La Paz, ca o binecuvântare abruptă. Diminețile aprind culorile crude ale caselor, iar nopțile îmbracă orașul în constelații urbane, ca și cm cerul ar fi coborât să locuiască printre oameni. Între ele, orașul trăiește intens, fără pauze, fără promisiunea ușurinței.

Și totuși, în mijlocul acestui zbucium, există o putere tăcută. Munții nu judecă, doar susțin. Ei țin orașul în brațele lor aspre, ca un ritual continuu de rezistență. Acolo, între prăpastie și cer, oamenii nu doar trăiesc… ci învață să rămână.

Visul tău nu e doar despre un loc. E despre acea parte din tine care știe să urce chiar și atunci când drumul coboară.

27/04/2026

Pe drumul subțire dintre lumi, am ajuns în Salar de Uyuni — nu ca într-un loc, ci ca într-o respirație suspendată între cer și pământ.

Acolo, realitatea se dizolvă ca sarea în lumină. Pământul devine oglindă, iar cerul coboară fără grabă, până când nu mai știi dacă pășești sau plutești. Fiecare pas e o întrebare, fiecare tăcere — un răspuns.

Uyuni nu e doar un deșert de sare. E un altar alb, vast, unde tot ce e greu în tine începe să se topească. Gândurile se rarefiază, emoțiile se limpezesc, iar sufletul — ah, sufletul — își amintește cm e să fie simplu.

În acel spațiu fără margini, curățarea nu vine ca un efort, ci ca o predare. Vântul șterge urme invizibile, lumina spală umbre vechi, iar tăcerea te învață să asculți dincolo de tine. E ca și cm ai fi trecut printr-un prag nevăzut, unde ceea ce credeai că ești rămâne în urmă, iar ceea ce ești cu adevărat începe să respire.

Și poate că asta e întâlnirea cu spiritualul: nu o revelație zgomotoasă, ci o recunoaștere liniștită. Ca și cm ai da mâna cu propria ta esență, într-un loc unde nu mai există măști, doar infinit.

Uyuni nu te schimbă. Te dezvăluie.

22/04/2026

Machu Picchu apare mai întâi ca o șoaptă în ceață. Nu îl vezi, îl simți… ca pe un vis care începe să prindă contur. Albul se mișcă lent, ca o perdea trasă de mâini invizibile, iar din el se nasc treptat pietrele, liniile, tăcerea sacră. În acel moment, nu ești turist. Ești martor.

Când vălul se ridică, Temple of the Sun se aprinde în lumină ca o inimă de aur. Aici, respirația se adâncește, iar gândurile se așază una câte una, ca niște frunze pe apă. Meditația nu mai e un exercițiu, ci o stare care te cuprinde fără efort. Fiecare piatră pare să transmită o frecvență tăcută, o chemare spre interior. În acest spațiu, ceva se deschide… o ușă fără formă, dar cu ecou profund.

Celelalte temple și terase devin trepte ale unei activări interioare. Nu e vorba de a înțelege, ci de a permite. Energia locului curge prin tine ca un râu vechi, ștergând granițele dintre corp, gând și spirit.

Apoi începe urcarea spre Huayna Picchu. Aici, liniștea se transformă în dialog interior. Fiecare pas e o confruntare blândă cu tine însuți. Unde te oprești? Unde te împingi mai departe? În această ascensiune, nu urci doar un munte — urci prin straturi de frică, voință și claritate.

Sus, vântul vorbește altfel. Munții nu mai sunt doar forme, ci prezențe. Simți legătura dintre ei ca pe o rețea invizibilă, o inimă vastă care pulsează sub pământ. În acea înălțime, introspecția devine vastă, iar tu — surprinzător de simplu.

Coborârea aduce cu ea o liniște diferită. Revenirea în Machu Picchu nu e o întoarcere, ci o reîntâlnire. Iar la Temple of the Condor, simbolul zborului îți amintește că transformarea nu înseamnă să pleci, ci să te ridici din interior. Aripile nu sunt pentru a scăpa, ci pentru a vedea mai larg.

Și astfel, între ceață și lumină, între urcare și coborâre, descoperi că această călătorie nu a fost niciodată despre locuri. A fost despre deschiderea unui spațiu în tine, unde totul există deja. 🕊️✨

19/04/2026

În Moray nu ajungi ca într-un sit arheologic. Ajungi ca într-o întrebare veche, sculptată în pământ.

Când cobori spre terasele circulare, simți cm lumea se închide în cercuri concentrice, ca și cm ai păși în interiorul propriei tale ființe. Fiecare nivel pare o respirație a Pământului, mai adâncă, mai tăcută. Aerul devine diferit acolo jos, nu doar mai cald… ci mai intim, ca o șoaptă care te recunoaște.

Am pășit încet, aproape ritualic. Nu era grabă. În Moray, timpul nu curge, ci se așază.

Terasele — perfecte, rotunde — par mai mult decât agricultură. Sunt ca niște oglinzi vegetale ale conștiinței. Sus, ești încă în lume. La mijloc, începi să te asculți. Jos… te întâlnești.

În centru, liniștea nu este absență, ci prezență densă. Acolo, ceva din mine s-a desprins de zgomotul vechi și a rămas suspendat, ca un condor invizibil care nu mai are nevoie să zboare ca să fie liber.

Am închis ochii și am simțit cm straturile mele interioare se aliniază cu straturile pământului. Ca și cm fiecare terasă ar fi fost o memorie — unele uitate, altele încă vii. Și fără efort, fără forțare, ele au început să se armonizeze.

Moray nu te învață. Te acordă.

Când am urcat înapoi, nu eram „mai mult”. Eram mai simplă. Mai clară. Ca un cer după ploaie.

Și poate asta e adevărata lucrare a locului: nu să adauge ceva, ci să dezvăluie ceea ce a fost mereu acolo, așteptând să fie simțit.

16/04/2026

Recunoscătoare că m-am întors la munți,
acolo unde pământul șoptește și cerul ascultă,
iar sufletul se așază, în sfârșit, în el însuși.

Alături de prieteni de drum,
inimile se deschid ca niște porți vechi de lumină,
iar fiecare pas devine o rugăciune tăcută.

Munții nu sunt doar loc—
sunt întoarcere. 🌿

05/04/2026

Dragi prieteni,

Primăvara ne șoptește renașterea în fiecare floare.
Să ne deschidem inimile către iubire, lumină și începuturi noi.

Să înflorim… împreună. 🌿

La mulți ani, dragii mei prieteni care purtati nume de flori. 🌷🌸🌺

Iunona Edves

11/05/2026

07/05/2026

06/05/2026

30/04/2026

28/04/2026

27/04/2026

22/04/2026

19/04/2026

16/04/2026

05/04/2026

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category