14/12/2025
Curmalul din vremea lui Iisus a învins timpul după 2.000 de ani.
În anii ’60, arheologii au descoperit la Masada, în Israel, sâmburi de curmale păstrați într-un vas antic, datați din perioada în care trăia Iisus. Uscăciunea extremă a deșertului i-a conservat timp de aproape două milenii. În 2005, cercetătorii au decis să planteze unul dintre acești sâmburi, fără mari așteptări. Rezultatul a uimit lumea științifică: sâmburele a încolțit, devenind cea mai veche sămânță cunoscută care a germinat vreodată. Copacul rezultat, numit „Matusalem”, crește și astăzi, readucând la viață curmalul din Iudeea — o varietate celebră în Antichitate și menționată în surse biblice, considerată dispărută de aproape două mii de ani. Este una dintre cele mai impresionante dovezi că viața poate supraviețui chiar și atunci când timpul pare să o fi învins definitiv.
Această specie nu era un simplu arbore fructifer în lumea antică, ci o adevărată legendă economică și medicinală. Istorici precum Pliniu cel Bătrân și Iosephus Flavius descriau curmalii din Iudeea ca fiind impunători, producând fructe de o dulceață inegalabilă și cu dimensiuni mult superioare soiurilor comune. Erau atât de valoroși încât deveniseră o sursă principală de venit pentru regatul Iudeei, iar romanii, conștienți de importanța lor, i-au reprezentat pe monedele bătute pentru a celebra cucerirea regiunii, sub inscripția „Judaea Capta”.
Dispariția acestei varietăți nobile a fost un proces lent, cauzat de turbulențele istoriei. Pe măsură ce Imperiul Roman și apoi alte puteri au preluat controlul regiunii, plantațiile care odinioară se întindeau de la Marea Galileei până la Marea Moartă au fost distruse în războaie sau neglijate. Fără îngrijirea atentă a localnicilor care stăpâneau arta polenizării artificiale, curmalul de Iudeea s-a stins treptat, până când, în secolul al XIX-lea, ultimele vestigii ale pădurilor antice dispăruseră complet, lăsând în urmă doar legende.
Descoperirea semințelor are însă o încărcătură istorică și mai profundă, fiind legată de tragicul asediu al Masadei. Sâmburii au fost găsiți sub dărâmăturile fortăreței unde rebelii evrei au ales moartea în locul sclaviei romane, în anul 73 după Hristos. Faptul că acești sâmburi, martori ai unui sfârșit violent, au devenit sursa unei noi vieți mii de ani mai târziu, adaugă o notă de poezie istorică întregului experiment științific.
Timp de patru decenii după descoperirea lor de către arheologul Yigael Yadin, sâmburii au rămas uitați într-un depozit al Universității Bar-Ilan. Nimeni nu bănuia că în interiorul acelor coji maronii și prăfuite se mai ascunde vreun potențial biologic. A fost nevoie de viziunea doctorului Sarah Sallon, specialistă în medicină naturală, care a dorit să investigheze proprietățile medicinale pierdute ale florei biblice, pentru a scoate semințele din uitare.
Sarcina aparent imposibilă de a trezi la viață sâmburii i-a revenit expertei în agricultură Elaine Solowey. Ea a selectat trei semințe, le-a hidratat cu apă caldă și le-a tratat cu un cocktail de hormoni de creștere și îngrășăminte pe bază de alge, încercând să imite condițiile naturale, dar accelerate, de germinare. Scepticismul era la cote maxime, deoarece ADN-ul se degradează în timp, iar șansele ca embrionul plantei să fie intact erau infime.
Când primul lăstar a străpuns pământul după câteva săptămâni, echipa a fost șocată. Pentru a elimina orice dubiu că ar fi vorba despre o contaminare cu un sâmbure modern, cercetătorii au trimis fragmente din coaja rămasă pentru datare cu radiocarbon. Rezultatele au confirmat fără echivoc: sămânța provenea din perioada cuprinsă între 155 î.Hr. și 64 după Hristos, făcând lăstarul contemporan cu Irozii și cu Iisus.
Pe măsură ce „Matusalem” se înălța, a devenit clar că este un exemplar masculin, ceea ce însemna că putea produce polen, dar nu și fructe. Analizele genetice amănunțite au arătat că el diferă semnificativ de soiurile moderne de curmali cultivate astăzi în Israel (care provin majoritar din Maroc sau Irak), având o semnătură genetică unică, pierdută timp de secole. Structura sa este robustă, iar frunzele au o geometrie distinctă.
Povestea nu s-a oprit la un singur copac singuratic. Pentru ca specia să renască cu adevărat, Matusalem avea nevoie de o pereche. Echipa a repetat experimentul cu alți sâmburi antici descoperiți în situri arheologice din deșertul Iudeei, reușind să germineze și alte exemplare, inclusiv femele, pe care le-au numit „Hana”, „Iudita” și „Boaz”. Recent, polenul lui Matusalem a fost folosit pentru a fertiliza florile Hanei, rezultând primele curmale de Iudeea după 2.000 de ani — fructe cu un gust proaspăt, de nucă și miere.
În final, povestea curmalului de Iudeea este mai mult decât o curiozitate botanică sau un record științific. Este un simbol al speranței și al persistenței. Ne demonstrează că natura deține mecanisme de supraviețuire pe care abia începem să le înțelegem și că, uneori, comorile istoriei nu sunt cele din aur sau piatră, ci acelea care pot să respire, să crească și să ne hrănească din nou, legând trecutul de viitor printr-un simplu sâmbure.
