31/12/2025
O zi normală în plus
Jurnal de trecere dintre 2025 și 2026: despre oameni, rânduială și adevărul spus pe înțeles
În noaptea dintre ani, spitalul nu se oprește. Se schimbă artificiile, nu durerea. Nu febra. Nu infarctul. Nu frica. Nu lista de pacienți din UPU.
Și, înainte să înceapă 2026, eu nu vreau să scriu un „bilanț frumos”. Vreau să scriu un adevăr care să stea drept, fără sclipici:
România nu duce lipsă de oameni buni. Duce lipsă de rânduială care să-i protejeze.
Într-o zi obișnuită de spital, lucrurile nu se rup cu zgomot. Se rup încet: o întrebare nerostită, o explicație grăbită, o informație pierdută, o frază spusă prea tehnic, un om care pleacă acasă fără să fi înțeles clar ce are de făcut.
Țin minte o scenă banală care m-a urmărit tot anul. Un aparținător, obosit, nu era agresiv, nu cerea „minuni”. A spus doar atât:
„Spuneți-mi, vă rog, ce am de făcut.”
Atât. Nu scandal. Nu teorii. Doar claritate.
În clipa aia mi-a fost limpede: claritatea nu e un moft. E o formă de grijă.
Ce am făcut în 2025 (și nu încape într-o postare)
Lumea vede articolele. Eu mi-am trăit anul mai ales în munca pe care nu o postezi nicăieri: în teren, în întâlniri lungi, în analize, în decizii mici și corecții repetate. În discuții cu medici, asistenți, oameni administrativi, manageri. În spitale mari și mici. În spitale care se țin cu ambiție. În spitale care se țin cu dinții.
De-a lungul anilor am intrat în foarte multe spitale din țară. Nu spun asta ca să impresionez, ci ca să explic de unde vorbesc: când vezi aceeași problemă în locuri diferite, începi să înțelegi că nu e „ghinion”, nu e „caracterul oamenilor”, nu e „o excepție”. E mecanism.
Și am văzut mecanismele în cele mai simple forme ale lor:
- un panou cu reguli impecabile… și totuși nimeni nu știa cine „închide bucla” când lucrurile se blochează;
- un bilet de externare plin de prescurtări, corect medical, dar imposibil de înțeles pentru un om speriat;
- o ședință în care, la întrebarea „cine răspunde concret de asta?”, s-a făcut o liniște de câteva secunde prea lungi;
- o asistentă care mi-a spus, calm: „Nu mă sperie munca. Mă sperie să nu greșesc de oboseală.”
În astfel de momente îmi dau seama că sistemul nu se rupe doar în tragedii. Se rupe zilnic, în lucruri mici pe care ajungem să le acceptăm.
(Și da, îmi permit o glumă mică, ca să nu ne îngropăm în solemnitate: anul ăsta am avut două mari iubiri profesionale — Excelul și oamenii. Excelul nu se supără niciodată. Oamenii se supără. Și e normal. Oamenii au oboseală, frică, orgoliu, speranță. Excelul are doar formule.)
Ce se pierde cel mai ușor în sănătate
Mulți cred că marea problemă e doar lipsa banilor. Contează și asta. Dar după ce vezi suficient teren, înțelegi că se pierde ceva și mai fragil:
se pierde traducerea dintre lumi.
Pacientul vorbește din frică.
Profesionistul vorbește din presiune.
Managerul vorbește din constrângeri.
Decidentul vorbește din priorități și cifre.
Și când aceste lumi nu se mai traduc una pe alta, apare ce ne mănâncă cel mai mult: conflictul. Nu conflictul „cu răutate”, ci conflictul născut din confuzie la care se adaugă oboseala și lipsa de claritate.
Iar aici e punctul în care eu simt că pot fi util, pentru că asta fac cel mai bine:
văd ansamblul și îl pot explica pe bucăți, pe limba fiecăruia, fără să transform pe cineva în inamic.
De ce am scris (și de ce vreau să scriu mai bine)
Am scris pentru un lucru simplu: să fac realitatea inteligibilă.
Nu ca să dau verdicte. Nu ca să „fac valuri”. Nu ca să arăt cu degetul.
Și îți spun un lucru simplu: uneori am intrat în prea multe detalii. E o lecție bună. Pentru că dacă omul nu înțelege, chiar și informația corectă ajunge să fie inutilă.
În 2026 vreau să scriu mai clar, să ofer lucruri aplicabile și să rămân punte între roluri.
Cifrele care nu sunt medalie, dar sunt semnal
Spun un lucru factual: pe Facebook, articolele mele postate anul acesta au strâns 2.681.698 vizualizări și aproape 100.000 de interacțiuni.
Nu cred că cifrele sunt sinonime cu valoarea. Dar cred că ele spun ceva: oamenii vor să înțeleagă. Vor repere. Vor un adevăr spus calm, pe înțeles, fără isterie.
Iar când ajungi la atâția oameni, nu te „încoronează”. Te obligă:
să fii atent, să fii corect, să nu generalizezi ușor și să nu aprinzi focuri doar ca să ardă frumos.
Ce iau cu mine în 2026
Nu iau cu mine lozinci. Iau lucruri pe care le-am văzut și le cred:
- Rânduiala nu e rigiditate. Rânduiala e respect.
- Respectul nu e emoție. E infrastructură.
- Tăcerea nu repară. Doar amână.
- Și, poate cel mai important: nu trebuie să fim perfecți ca să fim utili. Trebuie să fim onești și consecvenți.
Ce aleg să fac în 2026
Îmi propun lucruri pe care chiar le pot duce:
- Scriu mai scurt și mai clar: o idee, un exemplu, un pas concret.
- Pun mai mult accent pe utilitate, nu pe spectacol: explicații, cadre simple, instrumente care ajută oamenii să se orienteze.
- Rămân punte între roluri, fără tabere și fără morală de la înălțime.
- Dacă greșesc, corectez. Nu ca să „dau bine”, ci ca să rămân curat profesional.
Nu-mi doresc o imagine mai bună. Îmi doresc ca, la finalul lui 2026, să pot spune simplu: am ajutat măcar o zi să fie mai clară pentru cineva.
Închid 2025 cu oboseală și recunoștință în același timp.
Recunoștință pentru pacienții care încă au puterea să întrebe cu respect: „ce am de făcut?”
Pentru profesioniștii care fac bine în tăcere, chiar când nu-i aplaudă nimeni.
Pentru managerii care țin echilibrul când echilibrul pare un lux.
Și pentru oricine repară fără să strige.
Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc. Pentru timp. Timpul e moneda rară.
Iar dacă aș putea să-mi doresc un singur lucru pentru 2026, ar fi acesta:
să avem, fiecare în rolul lui, o zi normală în plus. O zi în care se înțelege mai bine, se greșește mai puțin și se repară mai mult.
La mulți ani — cu sănătate, mintea trează și oameni buni aproape.
dr. Alin Cotfas
