18/11/2025
Respect pentru medici
Un studiu cât o oglindă pusă în fața sistemului: o generație crescută cu capul plecat, o generație care nu mai acceptă să fie carne de tun și o șansă rară să ne așezăm, în sfârșit, la aceeași masă.
Zilele acestea, dr. Andrei Baciu a prezentat public un studiu important despre tinerii medici, probabil cel mai serios din ultimii ani. Peste 4.200 de studenți și rezidenți, din toate centrele universitare mari și din străinătate, au spus, în sfârșit, cm văd ei sistemul în care abia intră.
Dincolo de cifre, eu am citit acest studiu cu ochii unui om care a văzut, în ultimii ani, „pe viu” sistemul din toate colțurile lui. Ca medic, ca om care lucrează în management, calitate, finanțare, resurse umane. Ca unul prins undeva între generații: destul de „vechi” ca să înțeleg cm a fost, destul de „nou” ca să înțeleg de ce cei tineri nu mai acceptă ce am acceptat noi.
Și simt nevoia să pun în cuvinte ceva simplu: nu este un studiu doar despre ei. Este și despre noi. Despre felul în care ne uităm unii la alții peste patul de spital.
Studiul acesta vorbește despre frică (gărzi neplătite, decizii…), despre îndoială (aproape jumătate dintre rezidenți nu au încredere în calitatea pregătirii lor) și despre lipsa unui orizont clar (aproximativ 70% dintre studenții care iau în calcul plecarea nu văd aici o carieră solidă). Pornind de la aceste cifre, încerc să pun în cuvinte ce văd, de ani de zile, prin spitale: o ruptură între generații care nu trebuie să devină război. Studiul acesta nu este un rechizitoriu împotriva cuiva, ci o oglindă în care putem alege să ne uităm sau să întoarcem capul.
Nu descriu un spital sau o secție anume, ci o realitate pe care am întâlnit-o, în forme diferite, în multe locuri din țară.
Generația „capul plecat”: medicii care au crescut în lipsuri
Generațiile vechi de medici au fost crescute într-un sistem în care:
nu se întreba „de ce?”,
nu se refuza garda,
nu se comentau condițiile,
nu se punea problema de „burnout”.
Era o lume în care se lucra cu ce era, se improviza, se „descurca”. Salariile erau mici, recunoașterea publică era amestecată cu frică și cu ideea că „statul îți dă, statul îți ia”. Datoria față de pacient și rușinea de a pleca din țară țineau oamenii ancorați aici, cu prețul propriei sănătăți.
Mulți dintre medicii „vechi” pe care îi cunosc au dus în spate secții întregi, cu personal puțin, fără aparatură suficientă, cu gărzi nesfârșite. Au făcut asta ani la rând, fără să se plângă public, fără postări, fără studii sociologice. Plata reală a fost în infarctele lor, în divorțurile lor, în oboseala care se vede pe fața lor și acum.
Nu cred că marea majoritate a lor au vrut să perpetueze conștient abuzurile. Au făcut ce au știut mai bine, într-un sistem în care «așa se face» părea singura variantă posibilă.
Când o asemenea generație aude că tinerii nu mai acceptă gărzi neplătite, că își pun problema calității pregătirii, că vor condiții decente, reacția instinctivă e uneori:
„Noi cm am putut? De ce ei nu mai pot?”
Răspunsul, cred, este altul: nu pentru că sunt mai slabi. Ci pentru că lumea în care trăim nu mai acceptă să înghită la nesfârșit ce am înghițit noi.
Generația care nu mai acceptă să fie carne de tun
Tinerii din studiu spun câteva lucruri foarte clare.
Peste 80% se tem să refuze gărzi neplătite. Aproape jumătate dintre rezidenți nu au încredere în calitatea pregătirii lor. Aproximativ 70% dintre studenții care se gândesc să plece nu văd în România o carieră solidă. Iar dacă i-ai întreba ce i-ar face să rămână, ți-ar răspunde simplu: condiții normale, bani previzibili, zero presiuni „pe sub masă”.
Acești tineri au crescut în altă lume decât generațiile vechi.
Au văzut spitale din Vest, au făcut stagii afară, vorbesc limbi străine, au prieteni plecați, știu ce înseamnă un program respectat, o gardă plătită, un șef care nu țipă și nu umilește. Nu mai cred în „așa e peste tot”. Pentru că au văzut că nu e.
Și aici e una dintre rupturi: generațiile vechi au simțit că nu au avut de ales. Generațiile noi știu că au. Nu pentru că sunt mai comozi, ci pentru că lumea în care trăiesc le oferă mai multe uși.
Nu mai poți spune unui rezident de 2025: „Taci și înghite, și noi am făcut la fel”, într-o lume în care el poate oricând deschide un site cu locuri de muncă în Germania, Franța, Scandinavia și poate compara, în timp real, ce îl așteaptă aici și ce îl așteaptă dincolo.
Ce spune, de fapt, studiul acesta, dincolo de procente
Dacă dăm la o parte cifrele și terminologia, mesajul studiului e aproape copilăresc de clar:
„Noi, medicii tineri, am vrea să rămânem.
Dar nu vrem să rămânem în orice condiții.
Vrem să știm că munca noastră e plătită corect, că ne formăm bine, că avem un viitor aici.”
Atât.
Din ce văd prin spitale, cei mai mulți nu visează la vile cu piscine și mașini de lux. Visează la ceva infinit mai modest și mai greu de obținut: să poată munci omenește, să doarmă din când în când, să nu fie obligați să mintă, să nu trăiască din frică și compromis, să nu-și piardă sufletul pe drum.
Nu vor medalii. Vor să nu fie tratați ca și cm ar fi reci, leneși sau „fără vocație” doar pentru că refuză să mai accepte abuzuri pe care generațiile vechi le-au considerat inevitabile.
Între „pe vremea mea” și „nu mai vreau așa”: puntea care lipsește
De fapt, nu avem un război între generații.
Avem o lipsă de punte între ele.
Generația veche are o experiență uriașă, o rezistență incredibilă la stres, o capacitate de a se descurca în haos. Dar poartă și un bagaj greu de furie, dezamăgire și oboseală. Generația nouă are energie, idei, curaj, acces la alt tip de informație. Dar are și o intoleranță sănătoasă la nedreptăți, la „lasă, că merge și așa”.
Dacă le lăsăm să se privească urât, să se ironizeze reciproc, să se judece permanent – pierdem toți.
Când un medic cu 30 de ani de experiență le spune celor tineri: „Să vedeți cm era în 2000, acum e lux” – are dreptate din perspectiva lui.
Când un rezident îi răspunde: „Nu e normal nici ce trăim acum, doar pentru că odată a fost și mai rău” – are dreptate din perspectiva lui.
Studiul acesta poate fi scânteia unei lupte între generații. Sau poate fi începutul unei conversații oneste:
„Noi, cei vechi, am dus un sistem strâmb cât am putut. Voi, cei tineri, nu mai acceptați strâmbul. Hai să vedem cm îl îndreptăm împreună.”
Cum va fi, dacă nu schimbăm nimic
Nu cred în catastrofisme ieftine. Dar cred în consecințe.
Dacă, după acest studiu, spunem doar „interesant, mergem mai departe”, în 10–15 ani vom avea mai puțini medici, mai obosiți, mai cinici, mai împinși spre privat sau spre plecare definitivă.
Vom avea spitale noi, cu pereți frumoși, dar cu goluri mari în schema de personal. Vom avea pacienți și mai nemulțumiți și medici și mai defensivi. Vom avea un sistem care se va întreba, fals mirat: „Cum de nu mai avem oameni?”
Și vom ști, în sinea noastră, răspunsul: i-am pierdut puțin câte puțin, gardă după gardă, umilință după umilință, promisiune nerespectată după promisiune nerespectată.
Cum ar putea fi, dacă luăm acest studiu în serios
Nu avem nevoie de miracole. Avem nevoie de decență.
Să acceptăm, ca generații vechi, că multe dintre lucrurile „pe care le-am îndurat și noi” nu erau normale nici atunci, nici acum.
Să acceptăm, ca generații noi, că nu toți cei vechi sunt dușmani, că mulți au plătit scump pentru ca ei să poată măcar să pună problema altfel.
Să facem, la rece, câțiva pași simpli:
muncă plătită pentru munca depusă,
gărzi numărate și respectate,
rezidențiat în care chiar înveți,
concursuri în care contează ce știi, nu pe cine știi,
secții în care nu mai e rușinos să spui „nu e în regulă ce se întâmplă aici”.
Știu cm sună. Simplu și greu. Dar alt drum nu există.
În loc de final
Studiul „Respect pentru medicii tineri” nu e doar meritul celor care l-au inițiat și l-au scris. E meritul celor 4.200 de oameni care au avut curajul să spună adevărul, uneori împotriva reflexelor cu care au fost crescuți.
Generațiile vechi au ținut sistemul în viață în condiții în care mulți alții ar fi plecat de mult.
Generațiile noi pot, dacă le lăsăm, să-l ducă mai sus decât am îndrăznit noi să ne imaginăm.
Dar pentru asta trebuie să ieșim din logica „noi versus ei” și să intrăm, în sfârșit, în logica „noi pentru ei și ei pentru noi”.
Dacă reușim, studiul acesta nu va rămâne doar un PDF circulat câteva zile pe rețele. Va fi momentul în care o țară întreagă a recunoscut că medicii tineri nu sunt problema, ci șansa. Și că respectul pentru ei nu se scrie doar în titlul unui document, ci în fiecare gardă, în fiecare decizie și în fiecare fel în care alegem, de acum înainte, să ne privim unii pe alții în ochi.
Pentru cei care vor să vadă toate datele, studiul complet poate fi consultat în comentarii.
Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas
