07/10/2025
România medicală: de la insule la echipe
Un diagnostic onest și o cale simplă: fără punți între oameni și instituții, banii nu devin servicii, iar pacientul plătește nota
Avem profesioniști foarte buni. Avem spitale care s‑au modernizat. Avem și finanțări europene fără precedent. Totuși, rezultatul final nu e pe măsura efortului. Explicația nu stă (doar) în bani sau în tehnologie, ci în felul în care lucrăm împreună: un sistem care funcționează ca un arhipelag, cu insule ce comunică greu între ele. Într‑un asemenea peisaj, pacientul rămâne adesea la mijloc, iar investițiile ajung prea lent în viața de zi cu zi a oamenilor.
Văd zilnic individualism care obosește. Fiecare are dreptatea lui, bucata lui de adevăr, povara lui – uneori mai grea decât a celuilalt. Văd reguli pornite cândva cu intenții bune și ajunse să ne lege de mâini: parafe care nu ajută pacientul, formulare care nu ajută echipa, proceduri care nu ajută procesul. Văd oameni corecți, harnici, epuizați – și văd un sistem care pare în derivă tocmai pentru că nu are o direcție comună. Când nu avem busolă, căutăm vinovați. Iar când căutăm vinovați, nu mai căutăm soluții.
Sănătatea românească rămâne spital‑centrică, iar asistența medicală primară e subutilizată. Nu e o impresie subiectivă, ci concluzia profilului oficial al României din seria State of Health in the EU: pacienții ajung frecvent direct la spital și pentru probleme neurgente, pentru că primara nu coordonează suficient traseul, iar accesul perceput la specialiști se obține mai repede pe poarta spitalului. Efectul: fluxuri aglomerate, reinternări evitabile și trasee clinice fragmentate.
La nivel de sistem, imaginea se repetă la altă scară: proiecte mari blocate, licitații care se mișcă greu, jaloane care se amână. Consiliul Fiscal a arătat negru pe alb că, la 31 decembrie 2024, rata de absorbție efectivă a PNRR era sub 20% după eliminarea prefinanțărilor nevalidate – un indicator care explică de ce schimbarea din teren se vede greu, deși sumele par mari în comunicate.
Cauza principală nu e misterioasă: capacitate administrativă modestă și coordonare slabă între instituții. Raportul de țară al Comisiei Europene (2024) cere explicit „îmbunătățirea capacității administrative pentru o absorbție efectivă a granturilor RRF și a altor fonduri”. Altfel spus: fără oameni, procese și relații de lucru funcționale între ministere, CNAS, INSP, DSP‑uri, spitale și primării, proiectele rămân pe hârtie.
Aceeași linie apare în evaluările independente. Banca Mondială notează direct: „coordonarea slabă între instituții și lipsa alinierii dintre priorități și investiții subminează capacitatea României de a absorbi fonduri UE și de a livra servicii publice mai bune”. Cu alte cuvinte, fără punți între oameni și instituții, banii nu devin servicii.
Nu scriu rândurile acestea ca să mă plâng. Le scriu ca om care își iubește meseria și care știe, din teren, că se poate altfel. Am văzut locuri în care s-a ales să se lucreze împreună și s-a simțit imediat: pacientul nu mai e plimbat, externarea are sens, medicul de familie e sunat, asistenta e respectată, managerul conduce, nu doar aprobă. Nu e magie. E disciplină, încredere și curajul de a pune pe primul loc echipa, nu orgoliul.
Direcția nu se inventează într-o strategie; se clădește în gesturi mici, repetitive, verificabile. Dimineața, într-o secție care funcționează, oamenii se adună zece minute, își spun ce au de făcut, ce blocaje au, cine ajută pe cine. La prânz, predarea între ture e clară și la obiect – nu o formalitate în grabă. La externare, planul e pus pe hârtie și în telefon; medicul de familie știe ce urmează, iar pacientul pleacă acasă cu întrebările lămurite, nu cu o sacoșă de hârtii.
Știu și partea cealaltă. Am trăit zile în care fiecare își apără colțișorul, în care e mai ușor să spui „nu ține de noi” decât „hai să vedem cm facem”. Am trăit nopți în care oamenii buni au clacat pentru că sistemul i-a lăsat singuri. Din singurătatea asta profesională se nasc ironia, cinismul, resemnarea. Aici se rupe totul. Nu la bani, nu la tehnologie, nu la clădiri. Se rupe la relații: între medic și asistentă, între secții, între spital și medicul de familie, între spital și autorități. Când relațiile se rup, procedurile devin ziduri, nu poduri.
Îmi asum o opinie clară: cel mai mare pas înainte pe care îl putem face ca sistem este să ne reconectăm unii cu alții. Să punem pe masă aceeași hartă, aceleași cuvinte, aceleași așteptări. Să ne amintim că pacientul trece prin noi toți, nu prin fiecare separat. Să ieșim din reflexul de a demonstra cine are dreptate și să intrăm în reflexul de a livra împreună un rezultat.
Poate par cuvinte mari. În realitate, sunt lucruri mărunte și foarte concrete. În fiecare spital unde am văzut schimbare, începutul a fost la fel: s-a stabilit un ritm comun – scurt, ferm, zilnic; s-a făcut o predare corectă – scrisă și verbală; s-a pus un obiectiv comun la vedere – nu pentru control, ci pentru sens. Când ritmul, predarea și obiectivul apar, deriva dispare. Începi să simți cârma.
Rămân realist. Știu că sunt multe lucruri peste mâna noastră: legi contradictorii, finanțări insuficiente, avize blocate sau amânate, licitații care nu se mai sfârșesc. Dar știu și că avem foarte multe la îndemână: felul în care ne vorbim, felul în care ne facem treaba fiecare în colțișorul lui, felul în care cerem și oferim ajutor, felul în care ne ținem de cuvânt. Aici se vede profesionalismul. Aici se vede caracterul.
Nu cer nimănui imposibilul. Cer, în schimb, direcție. Direcția mea, spusă apăsat, e aceasta: pacientul în centru, echipa ca instrument, rezultatul ca măsură. Restul – hârtii, planuri, aplauze – valorează fix cât ne apropie sau ne îndepărtează de aceste trei repere. Dacă o regulă ne rupe echipa, trebuie schimbată. Dacă o procedură nu ajută pacientul, trebuie simplificată. Dacă o raportare nu produce acțiune, trebuie oprită. Asta înseamnă management adevărat: să scoți nisipul din roți, nu să dai vina pe drum.
Îmi iubesc colegii care trag fără să se vaite, asistentele care țin secția vie când e mai greu, brancardierii care fac în tăcere kilometri, secretarele care repară ziua cu un telefon, rezidenții care vor să învețe, managerii care întreabă: „Ce pot să fac pentru ca voi să lucrați mai ușor împreună?”. Îi respect pe toți, dar îi respect și mai mult pe cei care fac loc pentru ceilalți la masa deciziilor.
Dacă am un mesaj pentru fiecare om din sănătate, e acesta: nu suntem singuri. Oricât de greu ar fi, există cineva lângă noi care poate și vrea să ajute – dacă îl chemăm, dacă îl ascultăm, dacă îl recunoaștem. Să lăsăm o vreme orgoliile și micile noastre adevăruri și să construim unul mai mare, comun. Nu e ușor, dar e singura cale. Altfel, vom continua să găsim vinovați și să ratăm direcția.
Scriu cu sufletul pe masă, dar cu mintea rece: nu ne mai permitem luxul de a fi insule. Avem nevoie de poduri între profesii, între secții, între spitale și comunitate. Avem nevoie de un contract de echipă care să ne lege de ceea ce contează: pacientul, colegul, rezultatul. Avem nevoie de lideri care nu doar cer, ci servesc echipa. Avem nevoie de o cultură în care greșeala e reparată, nu ascunsă, iar reușita e împărțită, nu confiscată.
Sistemul a părut multă vreme în derivă. Eu, unul, aleg să văd țărmul. Și mai aleg ceva: să țin cârma împreună cu ceilalți, nu singur. Când ridici privirea din hârtii și te uiți la om, direcția apare. Când pui mâna pe telefon înainte să scrii o adresă, direcția se ține. Când predai corect și întrebi „cu ce te ajut?”, direcția se simte.
Asta e părerea mea, din ce am văzut și simțit. Nu e un reproș, e o chemare. Să facem echipă, pe bune. Să nu mai lăsăm regulile absurde să ne dezbine, nici oboseala să ne închidă. Să punem la loc legăturile dintre noi. Și, odată cu ele, să punem la loc sensul pentru care am ales medicina: să fim de folos oamenilor, împreună.
Ce punte ai construit azi, în locul tău?
Ce punte funcționează deja la voi și putem copia mâine?
Cu respect,
Dr. Alin Cotfas
