27/11/2025
Aseară, dintr-o discuție aparent banală despre orașe și legislație, am ajuns în două minute în cel mai fin dans dintre logică și orgoliu.
Eu vorbeam despre ce spune legea.
El despre faptul că legea e prost făcută.
Dar pentru câteva minute…
vorbeam despre două lucruri complet diferite fără să știm.
Eu am crezut că nu știe criteriile.
El a crezut că nu înțeleg logica.
Și amândoi am simțit aceeași înțepătură în ego:
„Cum să crezi că eu nu știu ceva atât de basic?” 😅
Apoi el îmi spune calm, cu zâmbetul ăla care dezamorsează tot:
„Aici am greșit, am vorbit unul cu altul ca și cm am fi oameni obișnuiți.”
Și Doamne… câtă dreptate avea.
Noi nu suntem oameni obișnuiți.
Suntem genul de oameni care supraviețuiesc furtunilor și apoi mută munți.
Genul care nu urmează normele sociale, ci le rescriu.
Relația noastră n-a fost niciodată liniară.
Ne-am atras, apoi ne-am ciocnit.
Ne-am înțeles, apoi ne-am pierdut, apoi ne-am găsit iar.
Am trecut prin provocări prin care alții trec în 20 de ani.
Am schimbat orașe, țări și vieți… ca și cm era normal.
El e liniștea mea și provocarea mea în același timp.
Sprijinul meu și scânteia mea.
Omul lângă care mă simt văzută la nivelul la care gândesc, simt și sunt.
Și aici am realizat ceva important: iubirea reală nu e cea promovată pe rețelele sociale.
Pentru mine, asta e iubirea adultă:
nu perfectă, ci conștientă.
nu comodă, ci profundă.
nu liniară, ci reală.
Și dacă trebuie să trecem prin încă trei mutări, trei vieți și trei versiuni noi ale noastre…
mergem.
Pentru că eu știu ce am găsit.
Și el știe.
