20/10/2025
Educația de acasă și cea din grădiniță, educație oferită în două spații complementare, nu substitutive
Educația timpurie reprezintă una dintre etapele cele mai sensibile și importante din viața copilului. În această perioadă, baza dezvoltării emoționale, cognitive și sociale este construită în primul rând în cadrul familiei, iar rolul grădiniței este de a completa, sprijini și stimula ceea ce familia inițiază, nu de a substitui aceste experiențe.
Copilul mic se formează, înainte de toate, prin relațiile semnificative pe care le stabilește cu persoanele de atașament primar, de regulă, părinții. Această legătură emoțională profundă oferă copilului siguranța de bază de care are nevoie pentru a explora lumea, pentru a-și construi încrederea în sine și pentru a dezvolta ulterior relații sănătoase cu ceilalți. Nici cea mai implicată educatoare, oricât de empatică și dedicată ar fi, nu poate înlocui rolul afectiv, constant și unic pe care îl are părintele în viața copilului.
În grădiniță, copilul pășește pentru prima dată într-un mediu social structurat, în care învață reguli, cooperare, respectarea limitelor și exprimarea emoțiilor într-un context mai larg decât cel familial. Educatoarea are un rol esențial în această etapă: ea devine o figură de sprijin emoțional secundar, un model de comportament prosocial, un mediator al relațiilor dintre copii și o punte între copil și lumea exterioară familiei.
Atașamentul care se formează între copil și educatoare este un atașament de tip secundar, funcțional în mediul educațional. El oferă copilului confort, stabilitate și motivație pentru învățare, dar nu poate atinge profunzimea și unicitatea relației primare dintre copil și părinte. Aceasta este o diferență esențială pe care părinții trebuie să o înțeleagă, pentru a nu proiecta asupra grădiniței așteptări pe care aceasta nu le poate îndeplini.
Experiențele de acasă, tonul relațiilor dintre membrii familiei, modul în care părinții răspund nevoilor emoționale ale copilului și gradul de implicare în viața sa zilnică determină calitatea dezvoltării socio-emoționale. Un copil care primește afecțiune, atenție și validare acasă va fi mai receptiv la experiențele de învățare din grădiniță, va manifesta curiozitate și încredere în propriile abilități.
În schimb, un copil care vine dintr-un mediu familial instabil, marcat de lipsă de comunicare sau de afecțiune, va manifesta insecurități și dificultăți de adaptare, oricât de bine pregătit ar fi personalul educațional. De aceea, este esențial ca familia și grădinița să colaboreze, să existe o continuitate între mediul de acasă și cel educațional, astfel încât copilul să simtă coerență și sprijin din ambele direcții.
Părinții trebuie să înțeleagă că responsabilitatea formării copilului nu se transferă odată cu înscrierea la grădiniță. Dimpotrivă, aceasta marchează o nouă etapă de parteneriat educațional între familie și instituția de învățământ. Implicarea activă a părinților – prin comunicare constantă cu educatoarea, interes față de progresul copilului, participarea la activități comune și susținerea emoțională a copilului acasă – este un indicator major al reușitei adaptării școlare.
Mai mult, părinții sunt modele de învățare: atitudinea lor față de educație, față de greșeli, de reguli și de efort este preluată de copil și internalizată. Copiii învață nu doar din ceea ce li se spune, ci mai ales din ceea ce văd trăit în familie.
Educația oferită în grădiniță este o resursă valoroasă și indispensabilă, dar ea nu poate suplini ceea ce se clădește acasă – baza emoțională, valorică și relațională a personalității copilului. Familia rămâne prima școală a vieții, iar grădinița este locul unde copilul învață să aplice, să extindă și să rafineze ceea ce a dobândit deja în sânul familiei.
Pentru o dezvoltare armonioasă, cheia este colaborarea: familia oferă rădăcinile, iar grădinița aripile.
